Desteptatorul suna disperat sa ma trezesc… O fac cu greu din cauza oboselii acumulate din cauza noptilor “pierdute” la taclale pe internet cu prietenii. Deschid cu greu un ochi si ma uit la ceasul care nu vrea sa mai taca, precum un vecin beat si pus pe harta. E 4.45 . Fac un efort supraomenesc si ma smulg vijelios din culcusul cald si pufos. Ma uit pe geam la vremea crunta de afara, unde temperatura nu vrea sa treaca de minus 5 grade. Pun ibricul cu apa la foc pentru o cafea, apoi, leganandu-ma aidoma unui sarpe urias, ajung in baie pentru o desteptare rapida cu apa rece. In fine, reusesc sa deschid si ochiul Doi, revin in forta proaspat ca primavara la cafeaua aburinda, abuzând din plin de caldura ei. In timp ce sorb licoarea fierbinte ma îmbrac si fac ultimul upgrade al trusei mele de spinnangiu. Azi urmeaza sa ies cu Eugen , Cip si tatal sau, la o “stiuca” pe Dunare.

La 5.30 suntem deja în masina lui Ciprian, îndreptandu-ne catre Calarasi. Drumul pe Autostrada Soarelui decurge fara probleme, cu toate ca suntem la sfarsitul lui decembrie si ne putem astepta la portiuni cu polei. Ajungem în zona de pescuit unde Ciprian si tatal lui intra pe un pinten din bolovani, dupa care apa se “întoarce” si formeaza un laculet cam de 600 mp. Eu cu Eugen alegem sa pescuim mai în aval de ei, într-un loc unde mai prinsesem cu o saptamana în urma câteva stiuci trecute de 2 kilograme. Nici nu apuc sa lansez ca vad cum tatal lui Cip este în dril cu o stiuca aproximata de mine la peste 2 kile juma. Borborosesc ceva înfundat … probabil “de ce nu m-am dus eu primul pe locul ala?”, dar trec repede peste asta gândindu-ma la o vorba din batrani care spune: ”Ce-i al meu e pus de-o parte”. Incep sa lansez alaturi de Eugen care vrea cu orice pret sa ma enerveze cu grubul lui aiurit, mai ales dup ce a reusit sa prinda în scurt timp vreo 4 - 5 stiuculite trecute de kil. Timpul trece si eu aprofundam ce învatasem cel mai bine pâna la ora aceea – pauzele lungi si dese, cheia marilor succese. Din exces de timp liber trec în revista toata trusa, doar, doar, oi prinde si eu o mârla chioara. Ciprian cu taica-sau prindeau de zor la stiuci, dar nici de-al naibi nu vroiam sa ma duc acolo – deh, orgoliul bata-l vina. Vremea era turbata si când spun asta trebuie sa ma credeti - batea o vijelie de nu puteai sa rezisti nici unui lanseu cu fata spre vântul naprasnic de decembrie. Aveam pantalonii “sticla” pâna la genunchi din cauza apei care îngheta instant, stropiti de valurile ce se spargeau de digul de piatra. Cu chiu cu vai, pe la ora unu, reusesc sa prind si eu o mârlita mai de Doamne ajută, pe care mai mult din orgoliu o eliberez zgomotos, zicandu-i lui Eugen: “Fratica, eu nu iau mârle asa mici, ca ale voastre. Eu iau una mare, o bag la sub-brat si plec linistit acasa”. Eugen, oarecum mirat de gestul meu nobil cu eliberatul stiucii, mustaceste ce mustaceste si mai inteapa una, asa de parca ar fi vrut sa zica: “Lasa frate! Tu elibereaza ca recupereaza fratele tau!”
Incep sa ma plimb dintr-un loc în altul, fără niciun spor, în timp ce “gasca” mai ciugulea câte un rapicios. Se apropie seara si noi în loc sa stam acasa cu familiile de Craciun înca topaim precum cangurii pe pietroaiele de la malul Dunarii, în cautarea catelelor cu solzi si dinti pe masura. Incepe sa se însereze si ma indrept spre Eugen care draga de zor locul care îl consacrase cu grubul lui alb si codita verde - prinsese peste 7 stiuci numai bune de retinut. “Ai luat ceva?” – e rândul lui sa ma întebe. Ii raspund fara chef ca am luat o durere de dinti, dar ca am doi saci pegatiti. “Prietenii stiu de ce”… Tatal meu avea o vorba cand se vedea in dezavantaj fata de ceilalti pescari:- “Luati ma voi, multi si mici ca sa va obositi. Eu iau unul mare, îl pun la spinare si plec linistit catre casa”.

Schimb momeala si pun un shad mare, alb-transparent cu tenta sidefie, si lansez în cel mai dihai curent, cam la 50 de metri de mal. In timp ce maniam spre mal, shadul începe sa urce pe un prag de nisip unde simt ca dau cu jigul în ceva tare, gen buturuga. Acolo încep sa joc momeala pe loc, în curentul destul de puternic, si îi spun lui Eugen sa se pregateasca ca urmeaza sa muste crocodilul Esox Lucius… El râde si zice ca abea asteapta sa vada faza asta. Manevrez naluca din locul cu prag si “agatatura” si, la mai putin de doua manivele, simt în fir o contra scurta , urmata de o slabire usoara a firului. Intep groaznic de tare, sigur din cauza lipsei de activitate, si noua mea varga Airrus se îndoaie usor. Incep lupta cu crocodilul pe care i-l “promisesem” lui Eugen si, dupa mana mea de pescar cu state vechi în ale spinningului, îmi dau seama ca este un peste trecut de 6 kilograme. Eugen râdea si îmi spunea sa trag mai tare ca este mica, dar eu o tineam pe-a mea ca este mare. Oricum ar fi fost, era groasa! Ajung cu stiuca în vecinatatea malului si aceasta începe sa îsi faca spectacolul cu sarituri si schimbari bruste de directie. Dupa ce o obosesc - mai mult eu decât ea, o aduc într-un loc unde sa o poata scoate Eugen. Dupa ce se chinuie un pic, reuseste sa o puna pe mal. Ne uitam amândoi la mândretea de stiuca care lucea ireal de frumos în ultimele raze de lumina ale soarelui care se retragea încet la “depou” pentru odihna. Cum stateam noi si o admiram îl întreb: “Cum e prietene cu stiuca? 2-3 kile? Hahaha….” - prinsesem glas si turuiam ca o moara stricata. Eugen se uita masca la stiuca superba, îmbracata parca de nunta, care depasea lejer cele sase kilograme prognosticate de mine. Ma aplec si întind mana spre stiuca sa îi scot shadul înfipt profesionist în laterala gurii, pe partea cu apusul de soare. In acel moment, stiuca, cu o viteza de reactie mai mare decat clipirea ochiilor nostri, reuseste sa îmi înhate mâna cu totul în gura ei  capcauna. Eugen sare instant sa ma ajute sa scot mâna din gura “catelei”, încercand cu un prosop sa îi desclesteze maxilarul în timp ce sângele îmi tâsnea ca din gatul unei gaini proaspat taiate. Reusim pîna la urma sa îi deschidem botul de unde îmi scot mana facuta franjuri si plina de sange. Ma bandajez si facem o scurta sedinta foto . Ajung lânga noi si Ciprian cu tatal lui, care vazusera drilul de la distanta, dar imediat dau cu ochii si de mana mea, care sangera abundent prin prosopul si tricoul pe post de bandaj. Plecam în graba la masina si ne pornim spre casa. Pe drum am avut timp sa povestim cum a fost cu stiuca, cum de a reusit sa ma muste în halul ala. Fiecare spunea ce credea, dar Cip cu tatal sau înca nu se dumireau ce cauta mâna mea în gura stiucii. Eugen, martor credibil la faza cu muscatura, zicea ca nici nu a vazut-o când m-a înhatat. Eu am gasit ca singura explicatie un reflex neconditionat al stiucii, când umbra mainii mele s-a reflectat în ochiul ei de rapitor versat. Exact ca în realitate, în momentul în care s-a intercalat mâna mea între ea si soare, sclipirea de lumina, a facut-o sa atace instinctiv o “chestie” care se afla în raza ei vizuala. Restul sunt povesti…

Valentin Oprisanescu “Vijelie”

Eram în vacanta de vara, prin ‘78-’79, si, ca mai toti copiii, variantele de distractie pe vremea “impuscatului” erau limitate. Ziua mergeam sa facem baie pe “cocioc”, actualul lac din parcul Tineretului, iar restul zilei îl pierdeam jucând fotbal sau facând cine stie ce chitibusuri. Ideea pentru ce avea sa se intample in povestea aceasta i-a apartinut lui Gini, prietenul meu cel mai bun din acei ani ai copilariei si primul meu elev la pescuit.

Am vrut sa ma fac golan
Gini îmi tot zicea ca îi urmareste pe fratii nostri mai mari si ca îi vede cum fumeaza în spatele blocului lui Bița, în parculetul de la Casa Fantomelor. Curios, ca orice copil, îi spun ca în seara urmatoare o sa vin si eu sa vad si sa aud povestile celor mari, despre fete si despre smecheriile pe care le faceau. Vine seara cu pricina si ne bagam în gardul viu din spatele blocului unde se adunau ca în fiecare seara. Nu trece mult timp si gasca incepe sa se stranga la “sueta”. Era clar ca daca eram prinsi ne luam cateva zeci de spituri in cur si clapacioace pe chelie. Dar nu mai conta. Curiozitatea ne învinsese frica…
Se strânge gasca formata din peste 8 baieti - care cum veneau depuneau ce strânsesera fiecare în ziua respectivă pentru mica lor petrecere: unul cartofi pentru a fi bagati în jar, altii bere, altii tigari… Noi, cuminti în boscheti, mai ca nu respiram de frica sa nu fim prinsi. Cautam sa nu vorbim ca sa putem auzi fiecare cuvânt care îl rosteau “cei mari”. Rabdare mare pe noi, am stat acolo ascunsi câteva ore bune cât a durat distractia lor cu bautura, tigari, discutii despre fete, care ce a mai facut si cu cine, bancuri, prostii… Pentru mine ce vedeam si auzeam atunci era o alta lume, eu fiind un copil oarecum cuminte. În clipa aia ne-am zis ca trebuie neaparat sa ne facem “golani”.

–Ai vazut ma ce viata frumoasa au astia mari? îi ziceam lui Gini…. Musai trebuie sa ne facem si noi golani. Uite, poimaine plecam la pescuit si acolo o sa avem botezul pentru golanie. O sa luam de acasa cartofi, tigari si, daca facem rost si de ceva bautura, este perfect.

Cum discutam noi asa si ne faceam planuri mari, apare de niciunde Silviu “Polonic” care prinde din mers ideea si intra si el în “biznis”. A doua zi începem cu începutul si facem aprovizionarea cu cele de trebuinta pentru partida de pescuit speciala. Mergem în primul rând la sere lânga cimitirul Pro Patria sa scoatem râme. Îl cinstim cu o sticla de bere si zece lei pe portar si intram în sere. Adunam o cutie mare de râme si mergem la tutungerie sa ne luam tigari. Cumparam câte doua pachete de Carpati - nu orice Carpati, ci din cele fabricate la Târgu Jiu - cica - ziceau in discutiile lor cei mari, “alea de Bucuresti sunt naspa si iuti”… Ultima oprire o facem la aprozar si luam doua kile de cartofi numai buni de copt în jar - cu asta credeam noi ca suntem pregatiti sa devenim “golani”. Ascundem tigarile dupa contoarul de gaze la scara mea, de unde urma sa le luam dis de dimineata când urma sa plecam la peste.

Marea evadare
Suna ceasul de 3 dimineata! Ma dau jos din pat ca oricum nu aveam somn de nerabdarea zilei ce abia venise - nu dormeam, ci mai degraba pazeam ceasul sa se faca odata ora de plecare spre o noua etapa din viata mea - trecerea de la copii la smecheri, care credeam noi ca o sa ne aduca multe fete si alte lucruri “bune”. Timpul trece greu, mai ales când visezi cu ochii deschisi, ma îmbrac repede îmi iau undita, pachetul cu mâncare, momelile, cobor scarile de la trei la parter mai mult în zbor - câte trei, patru trepte deodata. Ma duc sa îl iau pe Gini care locuia în blocul de vizavi, vecin de scara cu Silviu. Bat la usa si constat ca era deja îmbracat si gata de plecare cu bagajul facut, lânga usa de la intrare. Probabil ca nici el nu putuse dormi de “febra” excursiei ce urma sa o facem. Urcam si la Silviu, cam cu târsa si, ca de fiecare data, suntem asaltati de bunica lui cu un baraj gen foc incrucisat de întrebari de tot felul… Ce mai! Doar traiam pe vremea Securiratii! Reusim sa supravietuim periculoasei bunicute si iata-ne alergand spre Rata de la Big Berceni care urma sa ne duca la balta de la Pasarea - Frumusani. Fireste, nu uitasem nici tigarile, nici cartofii - doar de bautura nu reusisem însa sa facem rost.
Urcam în rata “Omida” si în cinci minute aceasta se urneste greoi din statie, pe drumurile prafuite ale Popesti - Leordenilor. Pe drum schimbam planul si ne vorbim sa mergem la Pasarea IV ca era ceva mai departe si aveam ocazia sa nu fim vazuti de ochii pescarilor care ma cunosteau pe mine - astfel nu riscam sa ma spuna cineva fratelui mai mare sau tatalui meu, care frecventau aceleasi balti. Drumul gropacios face ca “rata” sa parcurga cei 36 kilometri cu viteza “melcului turbat”, ajungând la capatul liniei în aproximativ o ora si jumatate.

Ocheane printre frunze de tutun
De cum am ajuns pe camp aprindem fiecare câte o tigare ca “baietii”, sa ne dregem ca, deh, eram nervosi ca mersese ala cu “rata” prea încet. Am uitat sa va spun, dar de la “preoraseneasca” pâna la padurea de la Pasarea IV, unde vroiam sa ajungem, erau patru kilometri de mers peste câmp. Odata ajunsi în padure, ne alegem instinctiv câte un vad si, ca in orice zi normala de pescuit, reusesc sa prind repejor, la cocolos de pâine amestecata cu sofran, 6 carasi aurii de o frumusete rara. La râma am luat rosioara - ”ocheana”, cum îi ziceam noi, pe care o prindeam mai mereu în stuful rar al baltilor salbatice sau printre pâlcurile de papura. Acest peste superb, acum aproape disparut din toate apele, si care nu de putine ori trecea si peste kilogram. Între timp fumam ca deh, eram smecheri - golani în devenire. Se face ora unu si facem adunarea pentru masa. Aprindem focul si pâna am mai discutat noi, asa ca niste “baieti mari”, despre fete, cum erau tigarile si alte senzatii, se face si jarul în care debarcam cartofii la copt. Savuram cartofii mai mult cruzi, scosi din jarul prea putin, se face ora doua si ne dam seama ca nu mai este prea mult din zi si in cateva ore urma sa plecam acasa. Iar noi nu am fost in stare sa fumam nici macar câte un pachet de tigari fiecare! Intram in criza de timp si incepem sa aprindem ca sa “experimentam” chipurile - senzatiile a cate doua, trei sau chiar patru tigari odata! Trageam cu nesat din ele, precum niste aurolaci din pungile lor. Le terminam in scurt timp pe ale noatre si mai cerem tigari de la alti pescari - când primeam în schimbul unui peste sau a unei mâini de râme o tigara cu filtru saream în sus de bucurie, de parca primeam aur. Care eram mai norocosi, îl trimiteam si pe altul la persoana cu “delicatese”, sa încerce si el una cu filtru. Doar eu nu puteam sa-i dau din tigara mea, ca si asa abia imi ajunge mie…
Mai prindeam si câte un peste în acest timp si îmi aduc aminte ca vadul meu, pe care îl facusem intrând în apa în fata unui palc de stuf, era un loc care dadea zilnic minim 5 - 6 carasi mari, de peste kil.

Tutunul dauneaza grav pescuitului
Timpul trecea pe nesimtite si vine ora sa ne punem în miscare picioarele pentru cei patru kilometri care ne desparteau de autobuzul care avea sa ne duca acasa. Pe drumul spre rata ne tot miroseam respiratia unul altuia, precum cainii sub coada… Era clar ca daca eram prinsi de parinti, adio partide de pescuit sau iesit din casa. Sa nu mai zic de papara pe care o luam, sora cu moartea. Ajuns acasa îmi arunc rucsacelul în bucatarie si fug la baie sub pretextul ca fac pe mine. Ma spal pe dinti cât într-un an de zile, mai sa termin un tub de pasta Cristal. O stiti, aia de-ti face dintii ca de cal! Cum ies din baie, ma cheama mama sa mananc ceva, dar îi spun ca nu îmi este foame ca mancasem pachetul luat de acasa, în “rata”, pe drumul de întoarcere. Da de unde! - îmi chioraiau matele de ziceai ca am o ferma de gâste în burta, dar decât sa fiu mirosit si sa o încasez, mai bine rabd de foame pâna a doua zi, când ai mei plecau la munca. A doua zi, Surprize! Surprize… Aveam botul ca de porc, pe buze îmi apărusera peste noapte 4-5 herpesuri de mai mare frumusetea - se vedea ca cele peste 50 de tigari nu îmi facuseră prea bine… Mi-am facut rapid o socoteala si am zis ca daca asta este pretul fumatului - miros groaznic de urat, gustul amar al tutunului si bube la gura, mai bine NU, MULTUMESC!!! Nu îmi trebuie câte zile voi avea. De golanie, ce sa zic, a ramas cum am stabilit… Ca’n pom sau mai bine ca’n “rata”…Hahahahaha! Am ramas tot baiat cuminte. Restul e poveste!

Valentin Oprisanescu - Vijelie

Este ora 6 dimineata, astept sa ma sune din clipa in clipa bunul meu prieten de “expeditii” Ciprian, ca semn ca a ajuns in fata casei mele. Suna, cobor, plecam in tromba (lui Ciprian ii cam place viteza), iesim din Bucuresti tinta spre zona ce aveam sa o cercetam pentru prima oara. Despre acest loc auzisem cu urechea ciulita de la niste tarani intr-un magazin satesc la care oprisem sa cumparam ceva….

Raiul salailor
Drumul super in primii 110 kilometri ii da parca aripi lui Cip. Se termina drumul bun si incepe calvarul pe un drum de tara, pret de 20 de kilometri. Cum mergeam noi asa pe camp cautand locuri care sa se potriveasca descrierilor facute de tarani, numai ce vedem unul dintre reperele de care ne vorbisera localnicii. Semn bun – inseamna ca nu ne-am ratacit si ca suntem pe drumul cel bun. Ajungem in zona de pescuit si gasim un loc unde sa lasam masina. Ne luam sculele si o luam la pas prin padure inca 1-2 kilometri. Ajunsi la malul Dunarii ramanem impietriti pentru cateva clipe de frumusetea care se dezvaluie ochilor nostri. Aveam in fata noastra un mal inalt, unde o portiune de 500-700 metri se prabusise in apa din cauza inundatiilor, cu tot cu plopii uriasi care strajuiau malul… Peste tot unde vedeai cu ochii erau numai copaci imensi cazuti in apa …. Ne uitam cu coada ochiului unul la altul, pescareste, cu cate un zambet in coltul gurii. Gandeam la fel in acele clipe… “RAIUL PESTILOR, FRATE!”.

Salai pe Dunare rulanta
In mare viteza incepem sa tatonam locurile cu carligele ascunse in shaduri, facand slalom printre crengile copacilor scufundati. Apa are 4 metri direct de la mal, urmand la 7-8 metri in larg un prag cu o coborare de 2metri, iar la 20-25m deja un alt prag ne duce in 13-16 metri adancime. Dupa cateva lanseuri de tatonare pun un shad de 12 centimetri chartreuse cu glitter pe un jig de 36 de grame si carlig de 6/0. Ca mai mereu am bulan de bulan si la al saselea lanseu am o muscatura seaca… Cateva clipe mai tarziu poposeste pe mal primul salau numai bun de luat. Ciprian ajunge si el in locul unde eram si, tocmai cand stateam de vorba, ii explodeaza firul de violenta atacului. Dril scurt si al doilea salau intra in “garajul” de rafie langa fratele sau dungat. Haha! Credea ca ne-a luat prin surprindere! La urmatoarea lansare, Ciprian, care dadea cu shad de 12cm rosu fluorescent, are o muscatura la 6-7 metri de mal. Mulineta gafaie, varga se cabreaza si… pestele scapa. Mareeeeee ratare, dragi ascultatori! Ne uitam amandoi uluiti la shad cum arata - era varza fratilor, pur si simplu terminat! Avea niste gauri in el parca facute cu preduceaua, dintr-o parte in cealalta, ca puteai baga batul de chibrit. Continuam partida si “dansul” cu alti salai. Apoi lasam locul sa se “odihneasca” si plecam sa cercetam si alte “gauri” din padurea scufundata… Nimic special in afara de doua muscaturi la Ciprian si de un romanesc de 3-4 kg la mine, dar care din fericire pentru el si a luat inapoi drumul Dunarii. Sa mai creasca – la crap eu am alt standard!

Drilu’, drilu’, crocodilu’
Ne intoarcem la locul unde luasem salaii mai devreme si simt ceva pe fir, chiar de la prima lansare, asa, ca o muscatura fina de strap. Ii spun lui Cip si la primul lanseu vad in fir o “tresarire” destul de tare. Intep scurt si varga se blocheaza pentru cateva secunde, dupa care ca un elefant puturos, chestia de la capatul firului o ia la sanatoasa in aval pret de 50-60 metri fara sa se opreasca. Este greu de inchipuit cum arata batul meu, o varga Premier Spin, incordat de suncile matahalei… Urmeaza un nou avant din partea grasanului care ma lasa pe tambur cu maxim 20 de spire din cei 110 metri pusi de mine de dimineata. Ma uitam cu groaza la firul Ripcord Termofused de 6lb primit cadou de la un prieten, cum rezista in fata unei asemenea tensiuni, avand in vedere ca eu pescuiesc cu frana stransa la maxim si cu toate astea firul pleca liber. “Este clar ca nu am ce sa ii fac”… imi ziceam in minte. Imi doream din tot sufletul sa il vad macar un pic pe monstrul care incerca sa ma scoata din ghete. Vorbeam cu Ciprian alergand spre aval pe sub si peste arbustii pe care el ii culca sa imi usureze drumul. Ne gandeam cat de mare poate sa fie pestele de la capatul firului. Somn, cu siguranta! Somn mare! Ne gandeam ca un minciog ne-ar fi prins bine acum, dar din pacate pentru noi de data asta, nu luam niciodata in bagaje decat cel mult o gafa mica. Ajungem la o plaja de nisip, pe care o stiam, dupa inca 100 metri de alergatura prin lastaris si deja incepusem sa ma simt mai linistit - aici nu puteam sa il parchez in nimic. Din experienta mea stiam ca o plaja este un loc ideal pentru a struni orice monstru si ca doar acolo pot esua trofeele mari. Incet, incet, preiau controlul si il trag spre mal in zona plajei unde Ciprian il astepta cu gafa in mana. In sfarsit, “monstrul” ajunge la 4-5metri de mal, moment in care Ciprian striga ca un apucat: “AOLEU, II SALAU, FRATICAAA !!!”

Made in China
Am incremenit si deja ma vedeam cu un record mondial zambind vijelios pe toate copertele revistelor din lume… Deh, vise desarte maica… Vrabia malai viseaza si nebunul balamuc … hahaha.
In cateva momente visele mi-au fost spulberate cand Cip face “corectura” si imi spune ca este crap. Ciprian ii pune ca un meserias gafa in gura si il trage pe mal. Sa vezi nebunie - de unde, de neunde, isi fac aparitia 2-3 pescari innebuniti, martori de la distanta in lupta cu pestele si care vroiau musai sa faca poze cu “elefantul” meu. Nici nu mai aveam loc de ei sa pun mana pe peste, hahahaha! Am facut si noi poze, dar numai dupa ce si-au terminat ei sesiunea foto.
Restul e poveste!

Valentin Oprisanescu “Vijelie”

4 iunie 2006 - ora 10 dimineata. Eu, Valentin Oprisanescu “Vijelie”, si Constantin Mateescu - “Maty” suntem deja imbarcati in mica mea masina si gata de “marea aventura“. Incepe deplasarea in Croatia, la Osijek-Bilje, unde urma sa se desfasoare Campionatul mondial de pescuit pe echipe. Reusim sa parasim Bucurestiul dupa aproape 40 de minute de aglomeratie infernala si ne asternem usor la drum spre localitatea Sfantu Gheorghe (de Ardeal), unde avem fixate intalnirea cu inca doi membri ai echipei noastre: Marius Bîrlă si “Laci” - Laszlo Dalnoki. Ajungem în Sfântu’ la ora 14, unde ne întâlnim cu Marius care ne conduce la el acasa, locul ideal pentru “bârfe”, despre ce am mai facut în ultima vreme, ce si unde am mai prins, cât, ce si dece, chestii de-ale noastre, pescaresti. La 14.30 suntem sunati de soferul microbuzului, venit de la Arad, pentru a ne duce in aceasta aventura. Incarcam repede bagajele si plecam de la Marius sa il “culegem” si pe Laci. Las masina mea in curtea casei lui Laci si ii incarcam bagajele.
Ora 15.10. Suntem in drum spre Odorhei de unde urmeaza sa întregim echipa cu Szolt Benzar, Attila Orosz si Feleki Levente. Odata întregita, echipa Energofish porneste spre visul de a realiza un loc in primele 10 echipe ale lumii.

E=mc patrat.
Dupa mult prea multe ore de mers cu masina ajungem, în sfârsit, la locul de cazare asigurat sponsorul nostru, Pal Istvan, la o vila situate în imediata apropiere a pistei de concurs. Fiecare îsi alege câte un loc în camera, alegerea colegului de camera fiind facuta dupa criterii numai de noi stiute: nivelul decibelilor sforaiturilor, fumatori sau ne - …. Gazda este perfecta din punct de vedere ale secretelor noastre pescaresti pentru ca nu stie nicio boaba de alta limba, cu exceptia croatei lui materne.
Pregatim nada, comuna pentru toata echipa, si asteptam sa vina ziua de marti, când aveam sa facem cunostiinta cu pista de concurs. La ora 5 dimineata ceasurile suna nervoase in toate camerele si noi, nerabdatori, sarim ca arsi sa ne pregatim de antrenament. Ora 08.00 ne prinde pe pista de concurs cautand standul repartizat echipei Energofish - Romania. Intram în stand si începem sa ne pregatim de ziua de antrenament - 2 manse a cate 3 ore in regim de competitie. Stabilim de comun acord sarcinile fiecaruia din echipa pe ziua respectiva si anume la ce peste avea sa pescuiasca fiecare, cu ce fel de nada, la ce stil, etc, astfel incat la sfarsitul zilei sa putem sa tragem niste concluzii despre nada si tactica ce urmeaza sa le folosim in concurs.

Echipa la masa in vila unde eram cazati.

Tactici in avanpremiera.
Eu am “picat” sa pescuiesc “viteza”, adica la peste mic cu varga de pana la 3 metri lungime. Maty incearca un pescuit combinat de 30 minute la oblate, dupa care se muta pe vadul de rubeziana. Benzar încearca la peste mare la rebeziana si cu arma lui favorita, match-ul. Cei trei care au ramas - Marius, Laci si Attila, au pescuit la rubeziana cu nada si aditiv diferit unul de celalalt. Ziua trece si deja incepem sa ne formam o idee despre ce se intampla acolo. Am realizat ca in pescuit viteza nu scoti mai mult de 5 kg de peste, fapt care avea sa fie comfirmat si in zilele urmatoare. La match depinde foarte mult locul pe care cazi, dar nu poti avea frecventa si precizia celor care pescuiesc la rubeziana datorita curentilor apei, destul de schimbatori in canalului respectiv. La rubeziana se pot scoate pe un loc bun 7-8 kg de peste, combinat de la platicuta la caras si ciortan.

Noaptea e un sfetnic bun.
Ajungem seara la camere si dupa o masa în mare viteza începem sa expunem fiecare concluziile zilei de antrenament. Ce nada a mers mai bine, cu câta argila, cu ce aditiv, cât vierme, fuilles… Zilele urmatoare au fost de asemenea zile de testare a combinatiilor de nada, nada sponsorizata de Van Den Eynde, prin reprezentanta lor din Romania. Deja ziua de vineri ne-a gasit linistiti si hotarâti asupra tacticii pe care aveam sa o punem in practica. Urmeaza partea cea mai grea si anume cine sa concureze si cine sa fie rezerva în prima mansa. Pâna la urma s-a hotarât printr-o mansa de pescuit, unde soarta a vrut ca Marius sa fie rezerva. Alaturi de el, Levente Feleki, care era desemnat capitan nejucator pentru ambele zile. Plecam de pe pista de concurs la prânz si mergem la deschiderea oficiala, in piata centrala a orasului Osijek. Ca sa fiu cinstit, si dupa parerea intregii echipe, a fost exagerat de lunga ca timp si din cale afara de obositoare - a trebuit sa stam în picioare în piata timp de câteva ore si sa defilam cu drapelele pe principalele strazi ale orasului . Se termina în sfârsit deschiderea si plecam la vila unde eram cazati. Incepem sa pregatim nada si sa facem ultimele pregatiri în cutia cu monturi. Incercam sa ne culcam devreme, pe la 10 seara, dar emotiile nu ne lasa sa adormim decat dupa ora miezul noptii.

Feleki controland cantitatea de peste prinsa de mine la antrenament.

Cine se scoala de dimineata, pescuieste departe.
Ora 5. Dimineat. Ca in fiecare zi, primul care suna este ceasul lui Maty (ceas care, de atatia ani, a devenit sperietoarea colegilor de camera). Începe freamatul în toate camerele. Incarcam bagajele in microbuz in ordinea sectoarelor în care suntem repartizati si plecam spre pista de concurs unde parcam masina. Asteptam capitanului, dus la tragerea la sorti a locurilor in sector. Apare Peter (Peter Ehrenberg - cetatean german care este indragostit de pescuit si de un real ajutor echipei Energofish), impreuna cu Marius, de la tragerea la sorti. Primim fiecare sortul cu numarul si culoarea sectorului si microbuzul se pune in miscare de-a lungul pistei sa “decarteze” concurentii. Odata cu semnalul de intrare in stand, ca un facut, se porneste o ploaie de zile mari…. Noroc ca aveam la mine umbrela primita de la lot si am putut sa ascund cât de cât bagajele si nada. Dupa ce imi fac ordine în lucruri, îmi instalez scaunul si sculele, incep sondarea apei. Surpriza! De la prima lansare agat si rup linia, pierzand toata montura. Pun mana pe cel de al doilea kit, iau din sertarul scaunului inca o sonda si reîncep sondarea - de aceasta data la un metru mai in stanga, de unde lasasem prima linie. O agat imediat si pierd si al doilea kit. Pun mana pe “numarul” 3, sondez mai in dreapta cu 2 metri si gasesc un loc de 80 cm mai curat, unde ma decid sa pescuiesc in mansa ce urma sa inceapa. Timpul trece repede si cu 10 minute inainte de nadirea grea reusesc sa termin pregatirea. Se aude semnalul de nadire si asupra apei se revarsa un adevarat “bombardament “de nada. Tactica hotarâta de echipa a fost sa nadim in doua locuri, si anume, la oblete in mal pentru o varga maxim de 3m si la rubeziana, la 13 metri. Urma sa pescuim la oblete si platicuta in mal timp de 30 minute, dupa care sa trecem pe rubeziana si sa incercam sa prindem caras si ciortanica.

Marius in dril cu un caras.

Prima mansa – locul 8.
Incepe mansa, si, cum planificasem, încep sa pescuiesc în mal dupa maruntis, dar observ ca obletele se încapatâneaza sa intre, probabil din cauza galagiei facute de nadirea grea. Nu stau pe ganduri si trec repede pe adancime, unde stiam ca este prezenta platicuta mica, la 3 - 7gr / bucata. Încep sa prind cam 3 - 4 pe minut, dar dupa 20 de minute observ ca englezul din stanga mea avea 2 carasei cam la 80-100 gr. Când vad ca si cel din dreapta prinde un caras de peste 150 grame schimb si eu tactica si trec pe rubezian. Pun o rama în cârlig si in momentul în care o asez pe locul pe care îl găsisem la sondare, pluta se scufunda lin ca la o supralestare, fapt care atrage de la sine o întepare instantanee. Firul vibreaza, guma se întinde, iar dupa un minut în juvelnic poposeste un ciortanel de 200 grame. Apoi începe dezastrul… Unde puneam montura, acolo agatam. Dupa circa 15 carlige rupte si 10 linii lasate, locul meu arata ca un magazin de prezentare al plutelor, apa in fata fiind “balizata” cu monturile mele rupte. In ciuda insistentei mele si chinului de a da totusi la rubeziana am pierdut aproape doua ore, timp în care am prins doar ciortanelul si 2-3 carasei de pana la 120 grame. Vazând ca mai am o singura ora la dispozitie si situatia mea nu este prea roza in sector, am apelat la pestele de rezerva din mal. Am început din nou sa punctez cu oblete, babusca, avatel, vaduvita si platicuta. Se aud pe rand cele doua semnale, cel de 5 minute si de sfarsit de mansa. La cântar constat ca am prins 2460 grame, lucru care imi aduce un loc 14 in sector. In tot acest timp, cât a durat mansa si cantarirea, a plouat continuu. Incepem sa ne adunam din sectoarele noastre si aflu cu placuta surprindere ca avem niste locuri foarte bune. Benzar - locul 2, Maty - locul 12, Laci - 12, Attila - 5. Avand aceste locuri echipa Energofish-Romania iese locul 8 pe natiuni in prima zi de competitie.

Maty in dril.

8 la indigo.
Odata ajunsi la vila unde eram cazati facem repede o sedinta despre modul în care a pescuit fiecare în timpul mansei, tragem concluziile si formam echipa pentru a doua zi. Ca de fiecare data, cel care a avut cel mai slab rezultat in prima mansa sa este desemnat “capitan” pentru a doua zi iar rezerva din prima zi urmand sa-si “joace” sansa în locul lui. A doua zi plec cu Peter la tragerea la sorti, urmand sa mergem pe pista la echipa, imediat dupa ce aflam pozitia fiecaruia in sectoarele deja stiute. Luam sorturile cu numerele de concurs si le împartim in momentul lasarii fiecaruia pe locul primit. Cele doua ore de pregatire trec ca vantul si ca gandul si se da start la nadirea grea. De data asta, hotarâm sa se foloseasca o tactica de nadire in trei vaduri: unul la match, altul la rubesziana si, cel din mal, pentru maruntis. Cel din larg, chiar daca nu il folosim, este bun pentru a crea o bariera pentru cei din laterale, astfel încât sa nu beneficieze gratis de pestele din fata noastra în cazul în care se decid sa pescuiasca la bologneza sau match. Benzar are ghinionul sa pice pe un loc asemanator cu cel avut de mine cu o zi inainte. Nu poate sa faca prea mult la roubensianne, dupa care isi incearca norocul la arma lui favorite – match-ul. Dar si acolo “terenul” este destul de accidentat, presarat cu multe obstacole, asa incât nu are decat varianta pestelui mic, in mal. Ghinion, nu reuseste in final, in sector, decât locul 23. Pentru ceilalti din echipa, Dumnezeu a fost mai milostiv, acestia picând pe locuri destul de curate. Maty, de cum a inceput mansa, era hotarat sa se razbune pe rezultatul obtinut cu o zi inainte, rezultat bun, dar nu suficient pentru ambitiile lui de mare campion. Ajutat întoteauna de Dumnezeu, acum si de un loc privilegiat, reuseste la rubeziana un nesperat loc 1 în sector. A reusit aceasta performanta prinzand caras dupa caras, spre stupefactia vecinilor care cam somau. Laci are un stand cu ceva vegetatie, dar care nu îl împiedica sa smulga un loc 2 pe sectorul lui, tot cu caras la rubeziana. Marius are un stand mediu ca valoare, lucru care il dezavantajeaza în larg la rebeziana si îl forteaza sa pescuiasca cea mai mare parte a mansei la peste mic. Din pacate, cu peste mic nu poti face fata standurilor bune în care se prinde caras, asa ca în final obtine un loc 21 pe sector. Attila pica pe un loc destul de bun, dar “chel”, fara pic de vegetatie, lucru care nu il avantajeaza aici unde pestele este destul de sperios iar o nadire fara cupa nu face altceva decat sa îl sperie si sa îl trimita la vecini. Sfarsitul mansei îl gaseste pe pozitia 13… Se da semnalul pentru ultimele 5 minute si apoi de final de concurs. Echipa Romaniei se gaseste si a doua zi pe aceeasi pozitie - locul 8, loc care ne ramâne si in clasamentul general.

Benzar in zona cu agatatura. Mansa a doua.

E de bine. Se putea si mai bine.
Serbia pe locul 1, Italia pe locul 2 si Ungaria locul 3. La festivitate apare si Pal Istvan, vizibil multumit de locul obtinut de echipa noastra. Si a lui. Stam un pic de vorba si comentam concursul dupa care Dan Secosan, jurnalist si pescar de competitie, venit din Romania special ca sa ne sustina moral ne face o sedinta foto in care facem poze de grup si apoi cu banner-ul sponsorului cu nada, Marcel Van Den Eynde. Seara mergem la banchetul organizat la hotelul de 4 stele care poarta numele orasului Osijek, unde ne salutam cu pescarii celorlalte echipe. Alte poze, alte amintiri… Plecam de la banchet destul de repede spre locul de cazare unde incepem sa ne pregatim pentru drumul de întoarcere spre casa. Dimineata plecam spre tara si in curand aveam sa constatam cu placere ca multi pescari stiau deja de “isprava” echipei Energofish. De cum am intrat in tara, in raza”de actiune” a telefoanelor mobile, primim apeluri de felicitari de la majoritatea concurentilor din tara.
Romania, prin echipa Energofish, a obtinut cel mai bun rezultat din ultimii 35 de ani intr-un campionat mondial pe echipe. Speram ca pe viitor, cu ajutorul lui Dumnezeu si al sponsorilor nostri, sa ne mentinem in Top Ten, sau, si mai bine, sa pescuim si noi o data un loc pe podium. Poate îl meritam!

Valentin Oprisanescu - Vijelie

Cine nu stie Neajlovul, cu meandrele lui sinuoase printre malurile umbrite de padurea inca netaiata? L-am redescoperit anul trecut, plictisit de timpul pierdut dupa salau, pe iazurile de la Walter si Iepuresti.

Prima reintalnire cu raul, care in mintea mea ramasese doar ca o apa plina de gunoaie, poluata si lipsita de viata, mi-a adus in cale un pusti bronzat, ciufulit si numai cu un slip pe el. In mana avea o joarda de trestie, cu un fir rascopt, o pluta mica de cocean si o ancora in care topaia intr-un picior un brotacel.
“Ai prins mestere ceva?” il intreb eu, mirat ca mai era jumatate de pescar pe balta.
“Abia am venit, caut o punga pentru peste. Nene, n-ai si pentru mine un ac? Ancora e prea mare pentru clean”
“Na ca-ti dau, dar e vreun loc mai bun pe aici? Pe unde prinzi?”
“Va duc eu undeva unde sunt niste ragalii de copac. Acolo am pierdut ieri unul mare.”

Pustiu ma duce prin niste coclauri, abia aveam loc sa trec prin maracinii si mestecenii desi si intr-un tarziu ajung la un cot de rau, cu apa adanca si copaci aplecati peste maluri. Pun un vobler mic, o Dorada verde fluo si ma pregatesc sa lansez.
“Nenea, nu pui momeala?”
“Nu ma pustiulica, asta e momeala. E artificiala!”
“Aaaaaa… am si eu de astea, dar le-am scos ancora sa pun broscuta in ea.”
“De unde ai tu de astea ma?” - intreb eu mirat.
“Pai cresc in copaci. In fiecare zi gasesc cel putin unul atarnand. Dar nu le am cu mine, le tin acasa sa se joace sor’mea a’ mica cu ele. Dar le-am scos la toate ancorele sa nu se intepe cu ele.”
“Mai sa fie!” - imi zic in minte, atunci inseamna ca se pescuieste la greu pe aici.

Lansez, tintesc malul surpat de vizavi, las voblerul putin sa se scufund in timp ce tin lanseta ridicata astfel incat firul sa nu fie luat de curent. Cand simt ca a ajuns jos, recuperez lent, cu scurte opriri in apropierea fundului. Trosc! Imi da ceva, intep. Am agatat… dar nu.. agatatura se invarte putin pe loc, domol, apoi o ia juma de metru in amonte si intr-o clipa se retrage brus, intr-o viteza incredibila in aval. Ghinion, n-am loc sa intind lanseta, ma dezechilibrez si cad in apa. Scap lanseta si o vad cum se duce la vale dupa cot, pina n-o mai vad…

“Nene, daca va scot lanseta imi dai mie pestele?”
“Da ma. da. Hai du-te. Si iti dau 10 lei ca sa te usuci mai repede!… Nu. 50.” si-mi fac sperante ca Dumnezeul pescarilor mi-a scos norocul in cale. I-as fi spus inger, dar parca-i prea bronzat sa poarte aripi albe.
Pustiul o ia la fuga printre boschetii de pe mal, arunca joarda, se arunca in apa si dispare si el dupa ocolisurile Neajlovului.
Ce mai, eram rupt, jegos din cap pana in picioare si mai negru de suparare decat culoarea naturala a kinderului. Deja ma mustra constiinta… Pote moare dracu’ si apar pe post la OTV.

Nu trec cinci minute si dupa cotul raului, dintre salciile roase de apa si ploi apare rasufland din greu pustiulica cel bronzat. Vine alergand spre mine, cu lanseta in mana de care atarna legat de varf un fir de nailon.
“Poftiti, am adus-o” - si-mi intinde lanseta cu pluta plina de noroi.
“Ma! Da mulineta unde-i?”
“Ce mulineta nene? Eu v-am spus ca v-aduc lanseta. Nici peste nu mai era in ea… Ce e aia mulineta? Ati zis ca-mi dai 50 de lei.” - a inceput tiganusul sa se smiorchaie.
Dau sa-l apuc, se zmuceste brus si sare in apa. Vidra da repede din brate, trece pe malul de vizavi, se uita la mine si-mi zice cu gura pana la urechi: “Nene! Stii ceva?… BAFTA”. Si dispare chicotind in stuf.
Era Duminica Orbului. Oare ce a fost? Stiuca sau clean mare?