Blog de pescuit

1 kilometru, 2 ore şi 3 peşti

… aşa aş rezuma ziua de azi, după o dimineaţă plicticoasă de stat pe net.

14 februarie 2008, ultima zi în care meteorologii ne anunţa că vom mai vedea soarele, pentru o perioadă de 6-7 zile. Aşa că mă hotărăsc rapid să ies la un pescuit pe Dâmboviţa. Mă smulg cu greu din faţa calculatorului şi îmi târăsc fizicul greoi de mamut prin casă căutând să îmi încropesc rapid o trusă de silicoane. Decis să îmi testez noua achizitie, o lansetă Sirrus Centurion de 8’0” cu o putere de aruncare între ½ şi 1 ½ oz, asta în traducere românească ar suna cam asa: - lansetă de 2,4 metri cu putere de aruncare între 14-42 grame. Arunc în grabă câteva silicoane şi nişte jiguri în buzunarul genţii, înşfac lanseta cu mulineta montată pe ea şi mă avânt pe treptele casei spre maşină, cu viteza melcului turbat. Reuşesc să pornesc jucăria şi aştept politicos să îmi dea voie să plec de pe loc ”dacă nu se încălzeşte nu pleacă nici tăiată cu toporul “. Pornesc prin traficul infernal din capitală şi mă îndrept spre cheiul Dâmbovitei. Locul unde pescuiesc este la maxim un kilometru de casa mea. Cred că dacă aş merge pe jos aş ajunge mai repede. Coloanele infernale de la semafoare mă fac să parcurg kilometrul în cel puţin 20 de minute. Oricum ajung în locul vizat şi încep să tatonez o zonă cu agăţături si cu apa destul de adanca. Nu apuc să lansez de două-trei ori că văd firul slăbindu-se puţin şi înţep instant. Noua lansetă se încovoaie uşor şi firul începe să o ia într-o parte destul de rapid. Drilul durează puţin şi lângă mal constat că am de-a face cu un salău cam la un kil jumate. Îl salt pe mal şi îl “blătuiesc” în viteză să nu am “musafiri”, după care îmi continui pescuitul. Nu trec 20 de minute şi apare claxonându-mă şi bunul meu prieten Mircea, pe care îl rog să îmi facă o fotografie cu infractorul dungat.

Pescuim împreună încă 20-30 de minute, după care Mircea se hotărăşte să meargă într-un loc nou să îl încerce. Pleacă şi mă văd iar singur şi liber să îmi fac de cap. Mă deplasez cam 200 de metri într-un loc unde ştiam că sunt pe fundul canalului sunt nişte betoane pline de colonii de scoici. În spatele meu soferii nervoşi care stau în coloana de zeci de minute din cauza semaforului care nu funcţionează, s-au pus pe claxonat formând parcă o simfonie stradală. Sunt unii mai spirituali care deschid geamul şi ne mai aruncă în zeflemea un “BAFTA !”, la care nu pot să nu îi răspund politicos: “şi mamei tele la fel”. Mă concentreu iar la pescuit şi pun un grub mic chartroz cu gliter cu un jig de 5 grame după care lansez în zona obstacolelor. După câteva lanseuri simt o mică tensiune în fir şi înţep brusc. Firul începe să danseze nervos şi în scurt timp aduc lângă mal baboiul nervos. Mirare mare! În loc să fie un biban sau un şalău este o frumuseţe de caras de peste un kilogram înţepat chiar de lângă gură. Se pare că vroia să fure grubul şi să îl facă cadou prietenului ei ( ei, că era o ea ) probabil azi de sf. Valentin. O ajut să se caţere pe mal şi o adăpostesc de soare în geanta mea încăpătoare şi călduroasă.

Cum pescuiam eu mai cu foc mă trezesc în spatele meu cu un veteran al Dâmbovitei, un pescar înrăit, dotat cu o răbdare de fier, cu numele de scenă Robert. Cum ne cunoaşteam destul de bine începem să pescuim umăr la umăr şi să depănăm amintiri din sezonul trecut. Între două capturi virtuale din povestirile noastre văd în fir o pişcătură pe care o amendez fără drept de apel. Dril frumos la capătul căruia Robert scoate cu nedespărţita lui gafă un salău frumos de peste două kilograme. Îl rog să îmi facă câteva poze cu carasul şi cu salăul abia scos. Cum făceam poze cu baboii, în dreptul nostru opreşte un jeep la volanul căruia se află o frumoasă doamna şi care spre surprinderea noastră ne urează: Fir intins ! Îi multumim politicos şi ne continuăm treaba. Odată terminată partida foto ne dăm seama că timpul acordat pescuitului pe această zi, este aproape de sfârşit. Cu ochii la ceas mai fac câteva lanseuri şi decid să închei această partidă care în acest moment împlinea frumoasa vârstă de 2 ore.

Hotărât să nu îmi iau prea mulţi pumni de la Gabi de cum ajung acasă mă apuc să curăţ peştii după care ţiplez şalăii şi îi bag în congelator iar carasul îl crestez ca un pietăne şi îi dau un praf de sare. Bipul Găbiţei nu întârzie să îmi dea de ştire că în 10 minute şefa este acasă. Pun tigaia pe foc şi mă apuc să curăţ câţiva căţei de usturoi pentru un muşdei cu iaurt. Pun carasul la prăjit şi casa se umple imediat de o aromă inconfundabilă şi delicioasă de peşte prajit. Nu opresc bine focul că şi sună pisică la uşă, atrasă parcă de mirosul peştelui prăjit şi stropit din abundenţă cu zeamă de lămâie. Am uitat să vă spun dar în paralel cu prăjitul peştelui şi cu preparatul muşdeiului, am încălzit şi câte un bol cu ciorbă de peşte dreasă cu smântână şi ardei iute. Aşez masa, savuram delicatesele şi astfel scap de bătaia zilnică dată de şefa mea, aşa simbolic ca semn de iubire. În încheiere să spun!… folosiţi timpul la maxim şi nu vă daţi în lături să ieşiţi la pescuit chiar dacă aveţi libere fie şi numai două ore. Nu se ştie niciodată de unde sare “iepurele”, oricum ar fi el, cu dinţi, coadă sau dungi.

Fir întins!

By Valentin Oprişănescu “Vijelie”

Salău la nisip

Ştiu că poate sună un pic aiurea titlul dar, primul gând care te invadează când îl citeşti te trimite direct în fotoliu având în mână o cafea turcească aburindă, făcută la ibric în nisip. Cam asta a fost ideea mea, să vă destind un pic să puteţi savura această poveste de weekend într-o atmosferă liniştită.

Luni, marţi, miercuri … planuri peste planuri sunt discutate pe tot parcursul săptămânii în aşteptarea preţioaselor zile de weekend. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută când am bătut în cuie zona ce aveam să o cercetăm . Fixăm plecarea din capitală la 3.30 AM, dar până atunci mai aveam de văzut un eveniment sportiv important. Cel puţin pentru mine şi anume meciul de box profesionist pentru titlul mondial la categoria grea între ucraineanul Vladimir Kliciko şi americanul Ray Martin. Începe gala de box şi rând pe rând se scurg partidele premergatoare meciului secolului, asa era denumit de către comentatorii sportivi. Americanului are un început furtunos dar, după numai patru minute şi jumătate de tatonari, Vladimir i-a aplicat americanului o serie de trei crosee de stânga la bărbie cu care americanul a fost KO. Ce să zic? Bucurie şi tristeţe. Bucurie că mai prindeam 2 ore de somn până să plec la pescuit şi tristeţe că am aşteptat luni de zile să văd un meci de zile mari cu doisprezece reprize, dar care din păcate s-a terminat în nici 2. Sună telefonul pus pe rol de deşteptător şi sar din canapeaua aflată în faţă televizorului începand să mă pregătesc de plecare. Bipul lui Ciprian nu întârzie să işi facă prezenţa semn că acesta este în faţa casei mele. Cobor în “trombă” cu 200 la oră şi plecăm spre restul trupei. Pe Laurenţiu aveam să îl îmbarcăm din intersecţia Doamna Ghica, unde se afla după o noapte albă petrecută cu prietenii la jocuri pacifiste gen: popa prostul, şeptică, tabinet şi nu în ultimul rând un pokeraş nevinovat pe beţe de chibrit. Plecăm spre ultimul din trupă, Marius( nou venit în “gaşca” noastră). Reuşim fără probleme să îl luăm şi pe el după care ne aşternem la drum. Băgăm viteză (fireşte la volan este vitezomanul echipei…Cip ) cum “alergam” noi aşa, uite cum la mai bine de 100 de kilometri de Bucureşti ne sare în faţa maşinii dintre nişte rânduri de vie, un şoşoi de toată frumuseţea. La vederea urecheatului strigăm care mai de care :- ”dai bă una…. loveşte-l mă …altul, ”Marius”…. frânează frate că îmi este milă … secundele se scurg şi vedem cum iepuraşul ne scăpă printre degete. Unii supăraţi (eu şi Laur) că nu l-am văzut pe urecheat în ceaun, alţii,(Cip şi Marius) veseli că a scăpat pufosul. La 6,20 ajungem la primul loc bifat în agenda noastră de “lucru”. Suntem la confluenţa a două mari râuri, să zicem X şi Y că oricum numele locului nu interesează pe nimeni şi deci nu vreau să vă plictisesc cu amănunte. Sunt primul cu lanseta montată şi cu un shad de 12 centimetri montat pe jig de 21 de grame lansez în anaforul adânc. Cum atinge jigul fundul gropanului, văd că cineva se freacă prieteneşte de firul meu, dornic să ceară relaţii despre cum se face buletinul de Bucureşti. Îi explic instant printr-o mişcare bruscă. Odată înţepat clientul începe să facă scheme şi figuri când la stânga, când la dreapta, vrând probabil să mă ameţească cu jocul lui de picioare. Dar spre ghinionul lui nu a fost să fie aşa că eram deja încălzit după partida de box vizionată mai devreme. Aşa că i-am expediat un upercut scurt în mufă şi l-am săltat fără probleme pe mal. La vederea lui m-am mirat că nu este un peşte din lista celor căutaţi infractori, ci un biet morunaş vreo 600 de grame prins accidental. Istoria se repetă şi la următoarele două lanseuri. Schimb tactica trecând la lanseuri lungi cu bile de 28 de grame şi shaduri de paisprezece centimetri în speranţa ca nu voi mai agăţa morunaşii şi că voi putea găsii un somn sau un salău pe mijlocul anaforului. În scurt timp începe să “plouă” din toate direcţiile cu jiguri în anaforul din faţă noastră dar fără nici un alt rezultat în afară de cele obţinute de mine câteva minute mai devreme. La un moment dat, Laurenţiu, care pescuia la trei metri în stânga mea zice că a avut o muşcătură de salău undeva la 30-40 de metri, dar pe care a ratat-o. Lansez instant în locul unde zicea că a avut muşcătura şi după trei patru mişcări câştigătoare “văd” în fir atacul sec, clar “precum luminiţa de la capătul tunelului”. Urmează ţeapă a’la Vijelie şi începe ”dansul ielelor” combinat cu o horă bătută la sfârşitul căreia poposeşte pe mal primul şalău al zilei. Este o bucată de peste 2 kg. Poze, comentarii despre mişcarea câştigătoare, culoare, tot tacâmul.

Revenim la pescuit şi exersăm lansarea şi “oxigenarea” apei fără nici un rezultat încă 2 ore. Vrem să schimbăm locul că deja începeam să mirosim a fraieri şi tocmai când să pornim maşina apare Vladuţ care ne îndrumă spre următorul loc. După mai puţin de 20 de kilometri oprim maşinile într-un lăstăriş de unde la câţiva metri se vedea noul loc despre care auzisem doar în poveştirile lui Romică Bârsan şi în ale lui Vlad. Privind noul loc, rămânem KO de frumuseţea si sălbăticia lui. Aici râul se sparge în nişte diguri de piatră creând două anafoare de aproape 100 metri în diametru fiecare, cu adâncimi variând între 2 şi 9 metri. Anafoarele sunt garnisite din belşug cu pietroaie de toate formele şi mărimile. Sărim pe locuri de parcă eram niste lupi hămesiti la vederea oilor rătăcite prin pădure şi începem tatonarea, admirând în acelaşi timp frumuseţea locului. Trec alte 2 ore “pierdute” cu pescuitul în acel loc mirific, şi rămânând doar cu frumuseţea, peştele încăpăţânâdu-se să tragă la vre’unul dintre noi. Iar “mirosim a proaspeţi” şi plecăm să “vizităm” alt loc. De această dată ne grupăm într-un anafor adânc cu un curent puternic şi cu adâncime de peste 12 metri. În scurt timp Ciprian care juca jigul mai mult pe loc în curentul puternic, înţeapă ceva destul de mare. Era un punct unde abea puteai ţine cât de cât jos o bilă de 42 de grame. Peştele nu vrea nici în ruptul capului să cedeze “teren” astfel Ciprian este obligat să forţeze varga la maxim pentru al scoate din curentul puternic. Varga se cocoşează sub povara babaului din străfunduri, dar îşi face treaba cu simţ de răspundere, micşorând metru cu metru distanţa dintre el şi bestia dinţoasă. În câteva zeci de secunde, mai precis din câteva ţopăituri de vătui, sunt lângă apă la “primire” unde şalăul nu întârzie să apară dând nervos din cap. Îl apuc de sub opercul şi îl scot din apă fără nici o problemă. Poze, priviri chiorâşe după shadul câştigător şi sacul râde iarăşi bucuros de noul locatar.

Continuăm cursa nebunească după locuri şi ajungem mai pe seară la o balastieră unde găsim o grămadă de pescari de spinning. Întreb pescarii respectivi ce prind şi printre ei îmi găsesc şi nişte prieteni de pe messenger care îmi “vând” imediat istoria ultimelor zile. Interesantă ce-i drept dar nu vă plictisesc cu amănunte. Ciprian nu agreează balastierele aşa că îl ia pe Marius şi pleacă mai amonte să cerceteze nişte locuri pline cu pomi căzuţi în apă. Eu cu Laur şi Vlăduţ rămânem să pescuim în gropanul balastierei. Timp de zeci de minute nu avem nici o muşcătură nici noi, nici ceilalţi pescari. Timpul trece cu repeziciune şi vedem cum se apropie ora de plecare spre casă. Apar Cip şi Marius, iar acesta din urmă duce pe umăr un sac de plastic, iar în el un avat de peste 2 kilograme. Ciprian cum ajunge lângă noi începe să ne povestească aprins cum a fost cu avatul păpăcios de shaduri chartroz cu gliter… “frăţică, trăgeam shadul printre copaci şi când să îl scot din apă la 40 de centimetri de mal, a sărit dihania asta să îmi ia lanseta din mână, de m-a paralizat de sperietură! Noroc că frâna mulinetei şi-a făcut din plin datoria şi aşa am putut să încep drilul cu avatul ăsta nebun plin de fiţe de Halloween”. Râdem toţi de poveste şi de înflăcărarea cu care povesteşte. Salutăm în drumul spre maşină ceilalţi participanţi la manifestaţia de pe balastieră şi ne punem mişcare spre casele noastre. Toţi suntem varză de oboseală deoarece nici unul dintre noi nu dormise cu o noapte înainte. Să nu ne ia somnul, începem să facem recapitularea partidei şi astfel retrăim încă o dată până la Bucureşti frumuseţea şi bucuriile acestei partide.
Restul este o poveste pescărească spusă la gura sobei de un pescar fără “somn”…

by Valentin Oprişănescu “vijelie”

Azi m-am plictisit de stat în casă şi am decis să fac o partidă de clean de doua ore, cât mi-o permite timpul o “fereastră” liberă până la o întâlnire.

Drumul infernal până la locul de pescuit nu mi-a schimbat cu nimic pofta nebunească de a trage pe mal câţiva grăsuţi. Elanul meu în schimb este un pic stopat când ajung în apropierea râului, unde nişte “săteni”, au avut ideea de a trage bariere cu plugul pe toate drumurile care făceau legătura între drumul principal, câmp si pădurea unde pescuiesc eu de obicei. Cu greu m-am strecurat cu golfuletul meu micuţ printre brazdele trase de binevoitori. Las maşina la marginea pădurii şi o iau ostăşeşte la pas de defilare prin pădure, spre locurile care ştiam că “dau” baboi. Atac direct locurile bune fără a mai pierde timpul şi aşa scurt, cu tatonarea zonelor. Încă de la prima lansare am avut un clenţoi de 400 grame în vargă şi mă gândeam că este o partidă “ratată”, că m-am spurcat cu ăsta mic aşa din prima. Am continuat să pescuiesc cu gândul la acei cleni pe care îi ştiam ascunşi sub pomi, cărora încă nu le-am dat nume … aşa cum fac englezoii.

Stiu ca sunt cel puţin două bucăţi trecute de 2-3 kile din care, unul chiar a poposit în lanseta mea preţ de câteva minute după care a luat drumul bulboanei garnisit cu un piercing marca Salmo Bullhead. Nu ştiu ce a fost în capul lui să îmi fure jucăria că oricum îl eliberam după ce făceam câteva poze ca amintire. Să ne întoarcem la “muncă”. Lansez de această dată în amonte şi tai curentul în 45 de grade cu o mulinare mai rapidă să compensez viteza apei şi să fac voblerul să lucreze. Am un Salmo de 3 cm, firetiger sinking, cu barbeta mare care lucrează foarte bine în curent chiar dacă ia pe el un pic de mizerie. Recuperam firul cu grijă făcând jaloane printre crengile copacilor când… simt un “blocaj la mantinelă“ şi HOP! - voblerul meu se trezeşte cu o crosă drept în gură de la o căţea care îşi făcea veacul prin cartierul de crengi. Aproape instant îmi face cu mâna din viteză, eu rămânând cu buza umflată şuierând şi bolborosind precum o oală sub presiune… Îmi vin în minte câteva cuvinte dulci la adresa ei…”Asta s-a scos, uite cum s-a făcut cu un Salmo fără să plătească … Hop, ţop a şi confiscat jucăria” …. Păi este frumos aşa?

Cum firetiger nu mai aveam, aleg din trusă altă culoare şi lansez în aceeaşi zonă. Aproape clişeu, mulinam iar în aval după ce lansasem din nou în amonte între doi pomi, când, fara sa simt nimic, văd că firul vine liber spre mine. Mă uit stupefiat la fir şi încerc să refac filmul legării voblerului. Filmul arată bine, este perfect, culoare, stil, nod Rapala, totul ca la carte… Concluzia?.. Iar mama ei de ştiucă! Schimb locul că deja se prefigura o gaură mare în buget. Dau “bice” şi ajung într-un loc de genul celor ucigătoare, renumitele înghiţitoare de voblere, vaduri unde stau stivuite de viituri mormane de crengi printre care cu greu apa îşi face culoar de trecere. Mă strecor neobservat ca un dinozaur prin deşert şi după trei “cristiane” şi 5 “pluguri” aterizez sub malul înalt (aterizarea nu este musai să fie în picioare).

Locul împânzit de copaci scufundati nu poate fi abordat de cineva fără experienţă fără să nu aibă pierderi masive în trusa de voblere. Aici se pescuieşte numai cu voblere la care cunoşti exact evoluţia lor şi neapărat trebuie să porti ochelari cu lentile polarizate pentru a vedea eventualele structuri submerse. Caut cu privirea culoarul câştigător pentru lansare şi arunc năluca. O simt cum se atinge pe sub apă de trunchiurile şi crengile pomilor scufundaţi. Ştiu sigur că baboiul este acolo jos şi aşteaptă nervos precum un armasar înainte de cursă să pornească galopul nebunesc spre năluca de la capatul firului. După două lanseuri nevinovate, proptite prin crengi din cauza curentului, reuşesc să îl poziţionez pe gustul meu în “bucătăria” muşteriului. Salmo-ul auriu cu spate portocaliu pe care îl am legat acum la capătul firului este un sinking care nu de puţine ori mi-a adus satisfacţii nebănuite în partidele de clean. Încep să controlez din vârful lansetei voblerul pe care îl bag pe sub ragaliile din faţa mea. Încet, încet, mă strecor in casa cleanului si ajuns între “aragaz si masă”, simt instant atacul brutal asupra victimei portocalii. Varga deşi este una puternică se curbează destul de tare. Peştele se zmuceşte draconic în toate directiile pe sub trunchiul capcană, timp în care eu încerc pe cât posibil să gestionez situaţia de criză, ţinând varga spre largul râului. Firul este tensionat, aşa vreau să rămână pentru a nu îi da şansa razboinicului îmbrăcat în zale de argint să se răsucească după obstacole. Tensiunea şi adrenalina cresc pe măsură ce recuperez firul centimetru cu centimetru. Dihania iese de sub pom şi o ia nebuneşte contra curentului fără să ţină cont că cineva trage de el… În scurt timp pierde din putere şi începe să se zărească între ape. Pregătesc aparatul de fotografiat şi încep să îi fac poze grasuţului cu straie argintii. Obosit – eu, nu el, îl ridic uşor din apă, îi scot voblerul din gură şi îi redau libertatea. Sentimentul este sublim să vezi cum se întoarce lin spre cotloanele lui.

Schimb locul că aici se făcuse deja destulă “vâlvă “ şi cobor cam 20 de metri la alte obstacole unde reuşesc să păcălesc încă 3-4 cleni frumoşi care după dril sunt eliberaţi. Se apropie sfârşitul “pauzei” mele şi implicit sfârşitul partidei. Nu pot pleca acasă fără să “controlez” şi cel mai adânc gropan găsit de mine la “umbra” copac mare aplecat de batrâneţe peste râu. Aici am avut o experienţă unică cu unul din cei doi mega grăsani ştiuţi de mine ca figurând în inventarul locului. Lansez şi direcţionez din lanseta şi mulinetă prin pompări şi eliberări ale firului, voblerul spre “casa lor”. Odată ajuns acolo nu sunt întâmpinat cu aplauze, ci cu ghioante şi îmbrânceli violente la care eu nu pot să rămân nepăsător şi răspund sec din închietură - dansul ielelor începe pe un ritm săltăreţ sub copac. Proprietarul cotlonului nu vrea nici în ruptul capului să cedeze teren şi îi predă scurt o lecţie voblerului meu despre “libertate”.

Amărât că am mai cotizat o nălucă o iau uşor spre casă admirând frumuseţea pădurii plină de flori prevestitoare de primavară. Asa în viteză am încheiat încă o partidă fugară de pescuit pe râu în care încă odată s-a dovedit că pestele este unul dintre cei mai buni tovarăşi pe care îi avem în natură.

Valentin Oprisanescu - Vijelie

Nu ştiu ce am dar, de o săptămână încoace mă trezesc din somn sărind din pat lac de sudoare, din niste coşmaruri groaznice…. visez numai pistruiate care mă muncesc pe bandă rulantă, când una când alta, epuizându-mă. Îmi este frică să îi povestesc Găbiţei visele mele erotice doldora de “pistrui”, nu care cumva să creadă că am vreo aventură. Aşa că îl chem în vizită la mine pe văru’ Harry căruia îi descriu cu lux de amănunte “muncile” mele nocturne. După ce ascultă răbdător tot ce aveam pe suflet, “pică adânc pe gânduri precum curca-n scânduri” …şi, după o pauză, îmi aruncă o privire iscoditoare pe sub ochelari, aşa, gen ghicitoare’n cafea, şi îmi zice: “mă Vijulane mă, după câte am auzit eu de la tine… parcă vizualizez discuţia noastră şi coşmarul în zaţul din paharul tău de apă plată… mmm …care va să zică… un drum lung de dimineaţă te aşteaptă …întâlniri cu oameni verzi întrevăd eu acilea… mult verde, dar şi o apă mare…cred că te macină o grijă mare de tot… visele astea maică, ce-ţi este şi cu ele… totul ne îndrumă cu gândul că tu duci dorul ăl greu al pistruilor maică şi, musai trebuie să prinzi ceva păstrăvi să te doftoriceşti …. altminteri nu ai leac”…. Eu: “ce ai, măi vărule, ai innebunit? Eu îţi spun de pistruiate cu două picioare şi tu mă trimiţi la solzi? Eşti plecat cu sorcova? Nu sunt eu sătul toată ziua de peşti?”… “Da mă, oi fi tu într-adevăr sătul, dar nu şi eu, aşa că trebuie să ajungem neapărat pe un lac de munte să îţi fac un descântec de deochi, că altfel jur că nu scapi de pistruiatele alea din vis!!”.
Hotărât să scap de coşmarurile mele mă las dus de val şi uite cum în câteva zile reuşim să ne facem câte o trusă destul de bogată cu linguri oscilante de la Berti, create special pe “gura” pistruiaţilor. Sezonul este deschis, aşa că nu trebuie să ne face griji pentru autorizaţie, trebuie doar să ajungem la un ocol silvic să ne vizăm permisele pentru ape de munte şi, în rest… drum bun şi cale bătută. Văru’, văzând că sunt încă sub influenţa coşmarurilor, de frică să nu fac vreun şoc la vederea taxei de pescuit, se oferă el, ca un adevărat domn, să plătească şi permisul meu, gest pe care eu (ţinând la sănătatea mea precară) nu pot să-l refuz. Ajungem la cabană, arătăm permisele vizate pe apele naturale de şes şi în baza lor cerem eliberarea a două permise pe sezon. Lucrătorii ocolului silvic ne pun să facem câte o cerere după care ne taie chitanţa şi ne urează fir intins. Odată văzuţi cu autorizaţiile în buzunare, zburdăm spre maşină precum nişte iezi de capră neagră pe crestele munţilor. În mare viteză ne îndreptăm spre cel mai apropiat lac de munte din zona respectivă, dornici să dăm ochii cu păstrăviorii noştri. Ajunşi pe barajul lacului admirăm frumuseţea locurilor după care căutam din priviri zone care să ne inspire. Urcăm în maşină şi facem un ocol al lacului notându-ne în memorie locurile care ni se par cele mai bune. Odată terminat turul de onoare, oprim maşina şi începem să coborâm panta muntelui spre apa. În drumul către apă privirea îmi este atrasă de niste tufe de afine pe care nu pot să le ignor şi prin urmare le atac în forţă. Văru’, văzând “ursul” la afine, mă copiază şi trece şi el la ciuguleală. Trecem în revistă şi nişte fragi, iar ca desert câteva mâini de zmeură. Odată umplut ”juvelnicul” coborâm panta abruptă până la apă unde ne montăm în mare viteză lansetele. Eu pun o linguriţă Austria şi văru’ văd că îşi pune un Oister. Lansăm fiecare unde avem inspiraţie şi începem să jucăm lingurile pe ritm de sârba’n căruţă. Cum eram noi în culmea tremuriciului, uite că văru’ calcă strâmb şi înţeapă un peşte înaintea mea. Îi dau cu ruşinică şi mă duc spre el să îl ajut să scoată peştele. Văru’, un adevărat ninja, nu stă prea mult de vorbă cu păstrăvul şi îl aduce repede la mal unde îl aşteptau mânuţele mele gingaşe, cât lopata. Odată scos pe mal îl admirăm şi facem câteva poze, după care fuga înapoi la “muncă”. Culmea neruşinării…. în nici 20 de minute Harry face iar “lupte Greco-romane” cu un păstrăv de categoria grea, în timp ce eu nu am avut parte de nici o pişcătură. Mă duc să îl asist la scoatere şi mă “dau” tare la el: “- băi vărule, pe tine chiar te mănâncă spinarea? Nu vrei să te potoleşti? Păi parcă eu trebuia să mă vindec de pistrui şi nu tu!” Văru’, zâmbind, îmi spune: “lasă mă Vijulane, că eu “încălzesc motoarele pestilor” să îi pornim la mâncare, să nu te oboseşti tu. Apoi, vine şi rândul tău să prinzi”. Fraţilor, parcă a avut gura aurită cu “fripturi” că, nici nu am lansat de două ori, ca şi văd în fir o muşcătură violentă. Înţep puternic şi firul cedează instant, dar rămane vizibil pe suprafaţa apei o bucată de peste douăzeci de metri. Strig la Harry să o agaţe şi din prima lansare reuşeşte să o tragă la mal…. apuc de nailon şi încep să recuperez uşor firul, aşteptând din clipă în clipă să simt păstrăvul. Incredibil, dar adevărat! În fir nu exista nimic…. dar chiar nimic. Am în mână doar o bucată de gută lungă de peste 20 de metri, fără lingură sau peşte. Nu am păţit în viaţa mea să înţep un peşte şi linia să cedeze instant din două locuri. Îmi revin relativ repede şi pun o alta lingură. Aleg din trusă de această dată modelul Taifun din tablă de cupru pe care îl colorez un pic cu marker-ul roşu şi albastru. Taifunul ăsta este modelul lăudat de toţi pescarii de păstrăv, dar cu care eu, din terţe motive nu am prea pescuit. Lansez în zona “incidentului” şi încep să joc linguriţa cât mai pe loc aşa, ca la un pescuit de salău… în scurt timp am în vargă un păstrăv de toată frumuseţea pe care văru’ Harry mă ajută să îl scot. Tiparul este deja cunoscut… poze, cum a muşcat, în ce poziţie… texte, chestii, socoteli. Insistăm încă două ore dar nu mai avem nici o muşcătură şi decidem să schimbăm locul. Schimbăm “locul şi norocul” şi găsim cam la un kilometru de primul loc un golf unde zac prăbuşiţi în apă zeci de brazi rupţi probabil de o furtună nebună. Începem să tatonăm zona dintre brazii din apă şi, aproape imediat, avem amândoi în acelaşi timp muşcătură în băţ. Din păcate amândoi coloraţii scapă vii şi nevătămaţi în crengile copacilor, până să apucăm să îi vedem la culoare. Ne deplasăm mai spre deschiderea golfului unde sunt mai puţine agăţături vizibile şi, acolo se petrece miracolul. Parcă aruncăm lingurile într-un bazin de crescătorie unde milioane de peşti flămînzi aşteaptă o masă copioasă. Avem muşcături la foc automat la cadenţă maximă….la 10-15 lanseuri avem câte un păstrăv în vargă. Adrenalina creşte şi în clipa aceea simt puterea descântecului….GATA!… m-am eliberat de coşmarul care îmi tulbura somnul. Acum mă simt liber şi uşor precum o rândunică de 106 kilograme. Oprim fiecare câte doi păstrăvi mai frumoşi pe care ii fotografiem lângă un pârâiaş, după care ne pornim încet pe drumurile de munte spre casele noastre. Povestim mai tot drumul despre pistruiaţii noştri şi deja facem planul de atac pentru o nouă partidă cât mai curând posibil … restul……

By Valentin Oprisănescu “Vijelie”