1 kilometru, 2 ore şi 3 peşti
1 kilometru, 2 ore şi 3 peşti
… aşa aş rezuma ziua de azi, după o dimineaţă plicticoasă de stat pe net.
14 februarie 2008, ultima zi în care meteorologii ne anunţa că vom mai vedea soarele, pentru o perioadă de 6-7 zile. Aşa că mă hotărăsc rapid să ies la un pescuit pe Dâmboviţa. Mă smulg cu greu din faţa calculatorului şi îmi târăsc fizicul greoi de mamut prin casă căutând să îmi încropesc rapid o trusă de silicoane. Decis să îmi testez noua achizitie, o lansetă Sirrus Centurion de 8’0” cu o putere de aruncare între ½ şi 1 ½ oz, asta în traducere românească ar suna cam asa: - lansetă de 2,4 metri cu putere de aruncare între 14-42 grame. Arunc în grabă câteva silicoane şi nişte jiguri în buzunarul genţii, înşfac lanseta cu mulineta montată pe ea şi mă avânt pe treptele casei spre maşină, cu viteza melcului turbat. Reuşesc să pornesc jucăria şi aştept politicos să îmi dea voie să plec de pe loc ”dacă nu se încălzeşte nu pleacă nici tăiată cu toporul “. Pornesc prin traficul infernal din capitală şi mă îndrept spre cheiul Dâmbovitei. Locul unde pescuiesc este la maxim un kilometru de casa mea. Cred că dacă aş merge pe jos aş ajunge mai repede. Coloanele infernale de la semafoare mă fac să parcurg kilometrul în cel puţin 20 de minute. Oricum ajung în locul vizat şi încep să tatonez o zonă cu agăţături si cu apa destul de adanca. Nu apuc să lansez de două-trei ori că văd firul slăbindu-se puţin şi înţep instant. Noua lansetă se încovoaie uşor şi firul începe să o ia într-o parte destul de rapid. Drilul durează puţin şi lângă mal constat că am de-a face cu un salău cam la un kil jumate. Îl salt pe mal şi îl “blătuiesc” în viteză să nu am “musafiri”, după care îmi continui pescuitul. Nu trec 20 de minute şi apare claxonându-mă şi bunul meu prieten Mircea, pe care îl rog să îmi facă o fotografie cu infractorul dungat.
Pescuim împreună încă 20-30 de minute, după care Mircea se hotărăşte să meargă într-un loc nou să îl încerce. Pleacă şi mă văd iar singur şi liber să îmi fac de cap. Mă deplasez cam 200 de metri într-un loc unde ştiam că sunt pe fundul canalului sunt nişte betoane pline de colonii de scoici. În spatele meu soferii nervoşi care stau în coloana de zeci de minute din cauza semaforului care nu funcţionează, s-au pus pe claxonat formând parcă o simfonie stradală. Sunt unii mai spirituali care deschid geamul şi ne mai aruncă în zeflemea un “BAFTA !”, la care nu pot să nu îi răspund politicos: “şi mamei tele la fel”. Mă concentreu iar la pescuit şi pun un grub mic chartroz cu gliter cu un jig de 5 grame după care lansez în zona obstacolelor. După câteva lanseuri simt o mică tensiune în fir şi înţep brusc. Firul începe să danseze nervos şi în scurt timp aduc lângă mal baboiul nervos. Mirare mare! În loc să fie un biban sau un şalău este o frumuseţe de caras de peste un kilogram înţepat chiar de lângă gură. Se pare că vroia să fure grubul şi să îl facă cadou prietenului ei ( ei, că era o ea ) probabil azi de sf. Valentin. O ajut să se caţere pe mal şi o adăpostesc de soare în geanta mea încăpătoare şi călduroasă.
Cum pescuiam eu mai cu foc mă trezesc în spatele meu cu un veteran al Dâmbovitei, un pescar înrăit, dotat cu o răbdare de fier, cu numele de scenă Robert. Cum ne cunoaşteam destul de bine începem să pescuim umăr la umăr şi să depănăm amintiri din sezonul trecut. Între două capturi virtuale din povestirile noastre văd în fir o pişcătură pe care o amendez fără drept de apel. Dril frumos la capătul căruia Robert scoate cu nedespărţita lui gafă un salău frumos de peste două kilograme. Îl rog să îmi facă câteva poze cu carasul şi cu salăul abia scos. Cum făceam poze cu baboii, în dreptul nostru opreşte un jeep la volanul căruia se află o frumoasă doamna şi care spre surprinderea noastră ne urează: Fir intins ! Îi multumim politicos şi ne continuăm treaba. Odată terminată partida foto ne dăm seama că timpul acordat pescuitului pe această zi, este aproape de sfârşit. Cu ochii la ceas mai fac câteva lanseuri şi decid să închei această partidă care în acest moment împlinea frumoasa vârstă de 2 ore.
Hotărât să nu îmi iau prea mulţi pumni de la Gabi de cum ajung acasă mă apuc să curăţ peştii după care ţiplez şalăii şi îi bag în congelator iar carasul îl crestez ca un pietăne şi îi dau un praf de sare. Bipul Găbiţei nu întârzie să îmi dea de ştire că în 10 minute şefa este acasă. Pun tigaia pe foc şi mă apuc să curăţ câţiva căţei de usturoi pentru un muşdei cu iaurt. Pun carasul la prăjit şi casa se umple imediat de o aromă inconfundabilă şi delicioasă de peşte prajit. Nu opresc bine focul că şi sună pisică la uşă, atrasă parcă de mirosul peştelui prăjit şi stropit din abundenţă cu zeamă de lămâie. Am uitat să vă spun dar în paralel cu prăjitul peştelui şi cu preparatul muşdeiului, am încălzit şi câte un bol cu ciorbă de peşte dreasă cu smântână şi ardei iute. Aşez masa, savuram delicatesele şi astfel scap de bătaia zilnică dată de şefa mea, aşa simbolic ca semn de iubire. În încheiere să spun!… folosiţi timpul la maxim şi nu vă daţi în lături să ieşiţi la pescuit chiar dacă aveţi libere fie şi numai două ore. Nu se ştie niciodată de unde sare “iepurele”, oricum ar fi el, cu dinţi, coadă sau dungi.
Fir întins!
By Valentin Oprişănescu “Vijelie”