Azi m-am plictisit de stat în casă şi am decis să fac o partidă de clean de doua ore, cât mi-o permite timpul o “fereastră” liberă până la o întâlnire.

Drumul infernal până la locul de pescuit nu mi-a schimbat cu nimic pofta nebunească de a trage pe mal câţiva grăsuţi. Elanul meu în schimb este un pic stopat când ajung în apropierea râului, unde nişte “săteni”, au avut ideea de a trage bariere cu plugul pe toate drumurile care făceau legătura între drumul principal, câmp si pădurea unde pescuiesc eu de obicei. Cu greu m-am strecurat cu golfuletul meu micuţ printre brazdele trase de binevoitori. Las maşina la marginea pădurii şi o iau ostăşeşte la pas de defilare prin pădure, spre locurile care ştiam că “dau” baboi. Atac direct locurile bune fără a mai pierde timpul şi aşa scurt, cu tatonarea zonelor. Încă de la prima lansare am avut un clenţoi de 400 grame în vargă şi mă gândeam că este o partidă “ratată”, că m-am spurcat cu ăsta mic aşa din prima. Am continuat să pescuiesc cu gândul la acei cleni pe care îi ştiam ascunşi sub pomi, cărora încă nu le-am dat nume … aşa cum fac englezoii.

Stiu ca sunt cel puţin două bucăţi trecute de 2-3 kile din care, unul chiar a poposit în lanseta mea preţ de câteva minute după care a luat drumul bulboanei garnisit cu un piercing marca Salmo Bullhead. Nu ştiu ce a fost în capul lui să îmi fure jucăria că oricum îl eliberam după ce făceam câteva poze ca amintire. Să ne întoarcem la “muncă”. Lansez de această dată în amonte şi tai curentul în 45 de grade cu o mulinare mai rapidă să compensez viteza apei şi să fac voblerul să lucreze. Am un Salmo de 3 cm, firetiger sinking, cu barbeta mare care lucrează foarte bine în curent chiar dacă ia pe el un pic de mizerie. Recuperam firul cu grijă făcând jaloane printre crengile copacilor când… simt un “blocaj la mantinelă“ şi HOP! - voblerul meu se trezeşte cu o crosă drept în gură de la o căţea care îşi făcea veacul prin cartierul de crengi. Aproape instant îmi face cu mâna din viteză, eu rămânând cu buza umflată şuierând şi bolborosind precum o oală sub presiune… Îmi vin în minte câteva cuvinte dulci la adresa ei…”Asta s-a scos, uite cum s-a făcut cu un Salmo fără să plătească … Hop, ţop a şi confiscat jucăria” …. Păi este frumos aşa?

Cum firetiger nu mai aveam, aleg din trusă altă culoare şi lansez în aceeaşi zonă. Aproape clişeu, mulinam iar în aval după ce lansasem din nou în amonte între doi pomi, când, fara sa simt nimic, văd că firul vine liber spre mine. Mă uit stupefiat la fir şi încerc să refac filmul legării voblerului. Filmul arată bine, este perfect, culoare, stil, nod Rapala, totul ca la carte… Concluzia?.. Iar mama ei de ştiucă! Schimb locul că deja se prefigura o gaură mare în buget. Dau “bice” şi ajung într-un loc de genul celor ucigătoare, renumitele înghiţitoare de voblere, vaduri unde stau stivuite de viituri mormane de crengi printre care cu greu apa îşi face culoar de trecere. Mă strecor neobservat ca un dinozaur prin deşert şi după trei “cristiane” şi 5 “pluguri” aterizez sub malul înalt (aterizarea nu este musai să fie în picioare).

Locul împânzit de copaci scufundati nu poate fi abordat de cineva fără experienţă fără să nu aibă pierderi masive în trusa de voblere. Aici se pescuieşte numai cu voblere la care cunoşti exact evoluţia lor şi neapărat trebuie să porti ochelari cu lentile polarizate pentru a vedea eventualele structuri submerse. Caut cu privirea culoarul câştigător pentru lansare şi arunc năluca. O simt cum se atinge pe sub apă de trunchiurile şi crengile pomilor scufundaţi. Ştiu sigur că baboiul este acolo jos şi aşteaptă nervos precum un armasar înainte de cursă să pornească galopul nebunesc spre năluca de la capatul firului. După două lanseuri nevinovate, proptite prin crengi din cauza curentului, reuşesc să îl poziţionez pe gustul meu în “bucătăria” muşteriului. Salmo-ul auriu cu spate portocaliu pe care îl am legat acum la capătul firului este un sinking care nu de puţine ori mi-a adus satisfacţii nebănuite în partidele de clean. Încep să controlez din vârful lansetei voblerul pe care îl bag pe sub ragaliile din faţa mea. Încet, încet, mă strecor in casa cleanului si ajuns între “aragaz si masă”, simt instant atacul brutal asupra victimei portocalii. Varga deşi este una puternică se curbează destul de tare. Peştele se zmuceşte draconic în toate directiile pe sub trunchiul capcană, timp în care eu încerc pe cât posibil să gestionez situaţia de criză, ţinând varga spre largul râului. Firul este tensionat, aşa vreau să rămână pentru a nu îi da şansa razboinicului îmbrăcat în zale de argint să se răsucească după obstacole. Tensiunea şi adrenalina cresc pe măsură ce recuperez firul centimetru cu centimetru. Dihania iese de sub pom şi o ia nebuneşte contra curentului fără să ţină cont că cineva trage de el… În scurt timp pierde din putere şi începe să se zărească între ape. Pregătesc aparatul de fotografiat şi încep să îi fac poze grasuţului cu straie argintii. Obosit – eu, nu el, îl ridic uşor din apă, îi scot voblerul din gură şi îi redau libertatea. Sentimentul este sublim să vezi cum se întoarce lin spre cotloanele lui.

Schimb locul că aici se făcuse deja destulă “vâlvă “ şi cobor cam 20 de metri la alte obstacole unde reuşesc să păcălesc încă 3-4 cleni frumoşi care după dril sunt eliberaţi. Se apropie sfârşitul “pauzei” mele şi implicit sfârşitul partidei. Nu pot pleca acasă fără să “controlez” şi cel mai adânc gropan găsit de mine la “umbra” copac mare aplecat de batrâneţe peste râu. Aici am avut o experienţă unică cu unul din cei doi mega grăsani ştiuţi de mine ca figurând în inventarul locului. Lansez şi direcţionez din lanseta şi mulinetă prin pompări şi eliberări ale firului, voblerul spre “casa lor”. Odată ajuns acolo nu sunt întâmpinat cu aplauze, ci cu ghioante şi îmbrânceli violente la care eu nu pot să rămân nepăsător şi răspund sec din închietură - dansul ielelor începe pe un ritm săltăreţ sub copac. Proprietarul cotlonului nu vrea nici în ruptul capului să cedeze teren şi îi predă scurt o lecţie voblerului meu despre “libertate”.

Amărât că am mai cotizat o nălucă o iau uşor spre casă admirând frumuseţea pădurii plină de flori prevestitoare de primavară. Asa în viteză am încheiat încă o partidă fugară de pescuit pe râu în care încă odată s-a dovedit că pestele este unul dintre cei mai buni tovarăşi pe care îi avem în natură.

Valentin Oprisanescu - Vijelie

This entry was posted on Luni, 28.Ianuarie.2008 at 2:20 pm and is filed under Vijelie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.