Nu ştiu ce am dar, de o săptămână încoace mă trezesc din somn sărind din pat lac de sudoare, din niste coşmaruri groaznice…. visez numai pistruiate care mă muncesc pe bandă rulantă, când una când alta, epuizându-mă. Îmi este frică să îi povestesc Găbiţei visele mele erotice doldora de “pistrui”, nu care cumva să creadă că am vreo aventură. Aşa că îl chem în vizită la mine pe văru’ Harry căruia îi descriu cu lux de amănunte “muncile” mele nocturne. După ce ascultă răbdător tot ce aveam pe suflet, “pică adânc pe gânduri precum curca-n scânduri” …şi, după o pauză, îmi aruncă o privire iscoditoare pe sub ochelari, aşa, gen ghicitoare’n cafea, şi îmi zice: “mă Vijulane mă, după câte am auzit eu de la tine… parcă vizualizez discuţia noastră şi coşmarul în zaţul din paharul tău de apă plată… mmm …care va să zică… un drum lung de dimineaţă te aşteaptă …întâlniri cu oameni verzi întrevăd eu acilea… mult verde, dar şi o apă mare…cred că te macină o grijă mare de tot… visele astea maică, ce-ţi este şi cu ele… totul ne îndrumă cu gândul că tu duci dorul ăl greu al pistruilor maică şi, musai trebuie să prinzi ceva păstrăvi să te doftoriceşti …. altminteri nu ai leac”…. Eu: “ce ai, măi vărule, ai innebunit? Eu îţi spun de pistruiate cu două picioare şi tu mă trimiţi la solzi? Eşti plecat cu sorcova? Nu sunt eu sătul toată ziua de peşti?”… “Da mă, oi fi tu într-adevăr sătul, dar nu şi eu, aşa că trebuie să ajungem neapărat pe un lac de munte să îţi fac un descântec de deochi, că altfel jur că nu scapi de pistruiatele alea din vis!!”.
Hotărât să scap de coşmarurile mele mă las dus de val şi uite cum în câteva zile reuşim să ne facem câte o trusă destul de bogată cu linguri oscilante de la Berti, create special pe “gura” pistruiaţilor. Sezonul este deschis, aşa că nu trebuie să ne face griji pentru autorizaţie, trebuie doar să ajungem la un ocol silvic să ne vizăm permisele pentru ape de munte şi, în rest… drum bun şi cale bătută. Văru’, văzând că sunt încă sub influenţa coşmarurilor, de frică să nu fac vreun şoc la vederea taxei de pescuit, se oferă el, ca un adevărat domn, să plătească şi permisul meu, gest pe care eu (ţinând la sănătatea mea precară) nu pot să-l refuz. Ajungem la cabană, arătăm permisele vizate pe apele naturale de şes şi în baza lor cerem eliberarea a două permise pe sezon. Lucrătorii ocolului silvic ne pun să facem câte o cerere după care ne taie chitanţa şi ne urează fir intins. Odată văzuţi cu autorizaţiile în buzunare, zburdăm spre maşină precum nişte iezi de capră neagră pe crestele munţilor. În mare viteză ne îndreptăm spre cel mai apropiat lac de munte din zona respectivă, dornici să dăm ochii cu păstrăviorii noştri. Ajunşi pe barajul lacului admirăm frumuseţea locurilor după care căutam din priviri zone care să ne inspire. Urcăm în maşină şi facem un ocol al lacului notându-ne în memorie locurile care ni se par cele mai bune. Odată terminat turul de onoare, oprim maşina şi începem să coborâm panta muntelui spre apa. În drumul către apă privirea îmi este atrasă de niste tufe de afine pe care nu pot să le ignor şi prin urmare le atac în forţă. Văru’, văzând “ursul” la afine, mă copiază şi trece şi el la ciuguleală. Trecem în revistă şi nişte fragi, iar ca desert câteva mâini de zmeură. Odată umplut ”juvelnicul” coborâm panta abruptă până la apă unde ne montăm în mare viteză lansetele. Eu pun o linguriţă Austria şi văru’ văd că îşi pune un Oister. Lansăm fiecare unde avem inspiraţie şi începem să jucăm lingurile pe ritm de sârba’n căruţă. Cum eram noi în culmea tremuriciului, uite că văru’ calcă strâmb şi înţeapă un peşte înaintea mea. Îi dau cu ruşinică şi mă duc spre el să îl ajut să scoată peştele. Văru’, un adevărat ninja, nu stă prea mult de vorbă cu păstrăvul şi îl aduce repede la mal unde îl aşteptau mânuţele mele gingaşe, cât lopata. Odată scos pe mal îl admirăm şi facem câteva poze, după care fuga înapoi la “muncă”. Culmea neruşinării…. în nici 20 de minute Harry face iar “lupte Greco-romane” cu un păstrăv de categoria grea, în timp ce eu nu am avut parte de nici o pişcătură. Mă duc să îl asist la scoatere şi mă “dau” tare la el: “- băi vărule, pe tine chiar te mănâncă spinarea? Nu vrei să te potoleşti? Păi parcă eu trebuia să mă vindec de pistrui şi nu tu!” Văru’, zâmbind, îmi spune: “lasă mă Vijulane, că eu “încălzesc motoarele pestilor” să îi pornim la mâncare, să nu te oboseşti tu. Apoi, vine şi rândul tău să prinzi”. Fraţilor, parcă a avut gura aurită cu “fripturi” că, nici nu am lansat de două ori, ca şi văd în fir o muşcătură violentă. Înţep puternic şi firul cedează instant, dar rămane vizibil pe suprafaţa apei o bucată de peste douăzeci de metri. Strig la Harry să o agaţe şi din prima lansare reuşeşte să o tragă la mal…. apuc de nailon şi încep să recuperez uşor firul, aşteptând din clipă în clipă să simt păstrăvul. Incredibil, dar adevărat! În fir nu exista nimic…. dar chiar nimic. Am în mână doar o bucată de gută lungă de peste 20 de metri, fără lingură sau peşte. Nu am păţit în viaţa mea să înţep un peşte şi linia să cedeze instant din două locuri. Îmi revin relativ repede şi pun o alta lingură. Aleg din trusă de această dată modelul Taifun din tablă de cupru pe care îl colorez un pic cu marker-ul roşu şi albastru. Taifunul ăsta este modelul lăudat de toţi pescarii de păstrăv, dar cu care eu, din terţe motive nu am prea pescuit. Lansez în zona “incidentului” şi încep să joc linguriţa cât mai pe loc aşa, ca la un pescuit de salău… în scurt timp am în vargă un păstrăv de toată frumuseţea pe care văru’ Harry mă ajută să îl scot. Tiparul este deja cunoscut… poze, cum a muşcat, în ce poziţie… texte, chestii, socoteli. Insistăm încă două ore dar nu mai avem nici o muşcătură şi decidem să schimbăm locul. Schimbăm “locul şi norocul” şi găsim cam la un kilometru de primul loc un golf unde zac prăbuşiţi în apă zeci de brazi rupţi probabil de o furtună nebună. Începem să tatonăm zona dintre brazii din apă şi, aproape imediat, avem amândoi în acelaşi timp muşcătură în băţ. Din păcate amândoi coloraţii scapă vii şi nevătămaţi în crengile copacilor, până să apucăm să îi vedem la culoare. Ne deplasăm mai spre deschiderea golfului unde sunt mai puţine agăţături vizibile şi, acolo se petrece miracolul. Parcă aruncăm lingurile într-un bazin de crescătorie unde milioane de peşti flămînzi aşteaptă o masă copioasă. Avem muşcături la foc automat la cadenţă maximă….la 10-15 lanseuri avem câte un păstrăv în vargă. Adrenalina creşte şi în clipa aceea simt puterea descântecului….GATA!… m-am eliberat de coşmarul care îmi tulbura somnul. Acum mă simt liber şi uşor precum o rândunică de 106 kilograme. Oprim fiecare câte doi păstrăvi mai frumoşi pe care ii fotografiem lângă un pârâiaş, după care ne pornim încet pe drumurile de munte spre casele noastre. Povestim mai tot drumul despre pistruiaţii noştri şi deja facem planul de atac pentru o nouă partidă cât mai curând posibil … restul……

By Valentin Oprisănescu “Vijelie”

This entry was posted on Luni, 21.Ianuarie.2008 at 12:11 am and is filed under Vijelie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.