Eram în vacanta de vara, prin ‘78-’79, si, ca mai toti copiii, variantele de distractie pe vremea “impuscatului” erau limitate. Ziua mergeam sa facem baie pe “cocioc”, actualul lac din parcul Tineretului, iar restul zilei îl pierdeam jucând fotbal sau facând cine stie ce chitibusuri. Ideea pentru ce avea sa se intample in povestea aceasta i-a apartinut lui Gini, prietenul meu cel mai bun din acei ani ai copilariei si primul meu elev la pescuit.

Am vrut sa ma fac golan
Gini îmi tot zicea ca îi urmareste pe fratii nostri mai mari si ca îi vede cum fumeaza în spatele blocului lui Bița, în parculetul de la Casa Fantomelor. Curios, ca orice copil, îi spun ca în seara urmatoare o sa vin si eu sa vad si sa aud povestile celor mari, despre fete si despre smecheriile pe care le faceau. Vine seara cu pricina si ne bagam în gardul viu din spatele blocului unde se adunau ca în fiecare seara. Nu trece mult timp si gasca incepe sa se stranga la “sueta”. Era clar ca daca eram prinsi ne luam cateva zeci de spituri in cur si clapacioace pe chelie. Dar nu mai conta. Curiozitatea ne învinsese frica…
Se strânge gasca formata din peste 8 baieti - care cum veneau depuneau ce strânsesera fiecare în ziua respectivă pentru mica lor petrecere: unul cartofi pentru a fi bagati în jar, altii bere, altii tigari… Noi, cuminti în boscheti, mai ca nu respiram de frica sa nu fim prinsi. Cautam sa nu vorbim ca sa putem auzi fiecare cuvânt care îl rosteau “cei mari”. Rabdare mare pe noi, am stat acolo ascunsi câteva ore bune cât a durat distractia lor cu bautura, tigari, discutii despre fete, care ce a mai facut si cu cine, bancuri, prostii… Pentru mine ce vedeam si auzeam atunci era o alta lume, eu fiind un copil oarecum cuminte. În clipa aia ne-am zis ca trebuie neaparat sa ne facem “golani”.

–Ai vazut ma ce viata frumoasa au astia mari? îi ziceam lui Gini…. Musai trebuie sa ne facem si noi golani. Uite, poimaine plecam la pescuit si acolo o sa avem botezul pentru golanie. O sa luam de acasa cartofi, tigari si, daca facem rost si de ceva bautura, este perfect.

Cum discutam noi asa si ne faceam planuri mari, apare de niciunde Silviu “Polonic” care prinde din mers ideea si intra si el în “biznis”. A doua zi începem cu începutul si facem aprovizionarea cu cele de trebuinta pentru partida de pescuit speciala. Mergem în primul rând la sere lânga cimitirul Pro Patria sa scoatem râme. Îl cinstim cu o sticla de bere si zece lei pe portar si intram în sere. Adunam o cutie mare de râme si mergem la tutungerie sa ne luam tigari. Cumparam câte doua pachete de Carpati - nu orice Carpati, ci din cele fabricate la Târgu Jiu - cica - ziceau in discutiile lor cei mari, “alea de Bucuresti sunt naspa si iuti”… Ultima oprire o facem la aprozar si luam doua kile de cartofi numai buni de copt în jar - cu asta credeam noi ca suntem pregatiti sa devenim “golani”. Ascundem tigarile dupa contoarul de gaze la scara mea, de unde urma sa le luam dis de dimineata când urma sa plecam la peste.

Marea evadare
Suna ceasul de 3 dimineata! Ma dau jos din pat ca oricum nu aveam somn de nerabdarea zilei ce abia venise - nu dormeam, ci mai degraba pazeam ceasul sa se faca odata ora de plecare spre o noua etapa din viata mea - trecerea de la copii la smecheri, care credeam noi ca o sa ne aduca multe fete si alte lucruri “bune”. Timpul trece greu, mai ales când visezi cu ochii deschisi, ma îmbrac repede îmi iau undita, pachetul cu mâncare, momelile, cobor scarile de la trei la parter mai mult în zbor - câte trei, patru trepte deodata. Ma duc sa îl iau pe Gini care locuia în blocul de vizavi, vecin de scara cu Silviu. Bat la usa si constat ca era deja îmbracat si gata de plecare cu bagajul facut, lânga usa de la intrare. Probabil ca nici el nu putuse dormi de “febra” excursiei ce urma sa o facem. Urcam si la Silviu, cam cu târsa si, ca de fiecare data, suntem asaltati de bunica lui cu un baraj gen foc incrucisat de întrebari de tot felul… Ce mai! Doar traiam pe vremea Securiratii! Reusim sa supravietuim periculoasei bunicute si iata-ne alergand spre Rata de la Big Berceni care urma sa ne duca la balta de la Pasarea - Frumusani. Fireste, nu uitasem nici tigarile, nici cartofii - doar de bautura nu reusisem însa sa facem rost.
Urcam în rata “Omida” si în cinci minute aceasta se urneste greoi din statie, pe drumurile prafuite ale Popesti - Leordenilor. Pe drum schimbam planul si ne vorbim sa mergem la Pasarea IV ca era ceva mai departe si aveam ocazia sa nu fim vazuti de ochii pescarilor care ma cunosteau pe mine - astfel nu riscam sa ma spuna cineva fratelui mai mare sau tatalui meu, care frecventau aceleasi balti. Drumul gropacios face ca “rata” sa parcurga cei 36 kilometri cu viteza “melcului turbat”, ajungând la capatul liniei în aproximativ o ora si jumatate.

Ocheane printre frunze de tutun
De cum am ajuns pe camp aprindem fiecare câte o tigare ca “baietii”, sa ne dregem ca, deh, eram nervosi ca mersese ala cu “rata” prea încet. Am uitat sa va spun, dar de la “preoraseneasca” pâna la padurea de la Pasarea IV, unde vroiam sa ajungem, erau patru kilometri de mers peste câmp. Odata ajunsi în padure, ne alegem instinctiv câte un vad si, ca in orice zi normala de pescuit, reusesc sa prind repejor, la cocolos de pâine amestecata cu sofran, 6 carasi aurii de o frumusete rara. La râma am luat rosioara - ”ocheana”, cum îi ziceam noi, pe care o prindeam mai mereu în stuful rar al baltilor salbatice sau printre pâlcurile de papura. Acest peste superb, acum aproape disparut din toate apele, si care nu de putine ori trecea si peste kilogram. Între timp fumam ca deh, eram smecheri - golani în devenire. Se face ora unu si facem adunarea pentru masa. Aprindem focul si pâna am mai discutat noi, asa ca niste “baieti mari”, despre fete, cum erau tigarile si alte senzatii, se face si jarul în care debarcam cartofii la copt. Savuram cartofii mai mult cruzi, scosi din jarul prea putin, se face ora doua si ne dam seama ca nu mai este prea mult din zi si in cateva ore urma sa plecam acasa. Iar noi nu am fost in stare sa fumam nici macar câte un pachet de tigari fiecare! Intram in criza de timp si incepem sa aprindem ca sa “experimentam” chipurile - senzatiile a cate doua, trei sau chiar patru tigari odata! Trageam cu nesat din ele, precum niste aurolaci din pungile lor. Le terminam in scurt timp pe ale noatre si mai cerem tigari de la alti pescari - când primeam în schimbul unui peste sau a unei mâini de râme o tigara cu filtru saream în sus de bucurie, de parca primeam aur. Care eram mai norocosi, îl trimiteam si pe altul la persoana cu “delicatese”, sa încerce si el una cu filtru. Doar eu nu puteam sa-i dau din tigara mea, ca si asa abia imi ajunge mie…
Mai prindeam si câte un peste în acest timp si îmi aduc aminte ca vadul meu, pe care îl facusem intrând în apa în fata unui palc de stuf, era un loc care dadea zilnic minim 5 - 6 carasi mari, de peste kil.

Tutunul dauneaza grav pescuitului
Timpul trecea pe nesimtite si vine ora sa ne punem în miscare picioarele pentru cei patru kilometri care ne desparteau de autobuzul care avea sa ne duca acasa. Pe drumul spre rata ne tot miroseam respiratia unul altuia, precum cainii sub coada… Era clar ca daca eram prinsi de parinti, adio partide de pescuit sau iesit din casa. Sa nu mai zic de papara pe care o luam, sora cu moartea. Ajuns acasa îmi arunc rucsacelul în bucatarie si fug la baie sub pretextul ca fac pe mine. Ma spal pe dinti cât într-un an de zile, mai sa termin un tub de pasta Cristal. O stiti, aia de-ti face dintii ca de cal! Cum ies din baie, ma cheama mama sa mananc ceva, dar îi spun ca nu îmi este foame ca mancasem pachetul luat de acasa, în “rata”, pe drumul de întoarcere. Da de unde! - îmi chioraiau matele de ziceai ca am o ferma de gâste în burta, dar decât sa fiu mirosit si sa o încasez, mai bine rabd de foame pâna a doua zi, când ai mei plecau la munca. A doua zi, Surprize! Surprize… Aveam botul ca de porc, pe buze îmi apărusera peste noapte 4-5 herpesuri de mai mare frumusetea - se vedea ca cele peste 50 de tigari nu îmi facuseră prea bine… Mi-am facut rapid o socoteala si am zis ca daca asta este pretul fumatului - miros groaznic de urat, gustul amar al tutunului si bube la gura, mai bine NU, MULTUMESC!!! Nu îmi trebuie câte zile voi avea. De golanie, ce sa zic, a ramas cum am stabilit… Ca’n pom sau mai bine ca’n “rata”…Hahahahaha! Am ramas tot baiat cuminte. Restul e poveste!

Valentin Oprisanescu - Vijelie

This entry was posted on Marți, 8.Ianuarie.2008 at 3:45 am and is filed under Vijelie. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.